Primăvară cu baseball în Virginia

mai 17, 2018 in Societate, Sport

E greu de închipuit că până nu vom face şi noi ceva asemănător cu americanii, lucrurile în sport se vor schimba în mod esenţial

E o primăvară splendidă în Virginia, aşa cum au fost şi cele din anii trecuţi, când am mai călcat pe aici. Dacă nu e pădure, e un gazon cum nici nu visează să-l aibă sub picioare fotbaliştii noştri, dacă nu e gazon, sunt panseluţe, narcise şi alte flori aflate „la parter”, pe verticală urmând sumedenie de arbuşti şi chiar arbori supraîncărcaţi de flori.

Dar subiectul nostru de azi face referinţă la altfel de flori – copiii şi ce au inventat americanii pentru a face din ei nişte cetăţeni sănătoşi şi robuşti. Întâmplător, lângă casa fiicei mele se află nişte terenuri de baseball – dar şi de fotbal european, soccer – iar unul din nepoţi şi ginerele sunt angrenaţi în acest sport, despre care am hotărât să vă relatez câte ceva, după ce m-am minunat destul despre cum funcţionează.

La o localitate cu circa 6.000 de locuitori, cât are Crozet, de fapt, un cartier rezidenţial al oraşului Charlottesville, ai putea crede că o echipă, eventual două de baseball ar fi o realizare excelentă. Ei bine, aici funcţionează o ligă care poartă numele celui mai cultivat pom fructifer din zonă – „Liga Piersicul”. În ligă activează nu mai puţin de 6 echipe, în medie cu 12 jucători, altfel spus, un total de 60, dar, atenţie, echipele au în componenţă doar tineri jucători până la 14 ani, întrucât la această vârstă trec la licee şi cei cu talent intră în alt sistem competiţional.

Fiecare echipă are doi antrenori, unul principal şi unul secund, care sunt plătiţi cu zero dolari şi zero cenţi, aici fiind de fapt cheia „sistemului”: antrenorii sunt, de fapt, părinţii copiilor din echipă, care sunt trataţi, toţi 12, ca pe propriile odrasle. În jurul terenului, la meciuri, ca şi la antrenamente, sunt prezenţi, de fiecare dată, unul, doi sau mai mulţi membri de familie: mămici, tătici, bunici, fraţi mai mari, dar de obicei mai mici, eventual alte rude. Părinţii nu sunt complet scutiţi de cheltuieli, ei suportând procurarea echipamentului, deplasările plus altele.

Între cei care au reprezentanţi în echipe se stabilesc relaţii extrem de calde, acesta fiind un câştig major, în afara devenirii sportive a copiilor. Meciurile se câştigă sau se pierd, dar asta nu reprezintă un capăt de ţară. Fiecare din micii baseballişti a reuşit, în fiecare meci, măcar o fază bună, deci cam fiecare jucător primeşte felicitări la sfârşitul meciurilor sau chiar a antrenamentelor.

Lucrurile se petrec la modul asemănător şi la alte sporturi, chiar dacă soluţiile concrete sunt extrem de diferite. Am scris în urmă cu vreo 2-3 ani despre SOCA, o organizaţie care se ocupă cu creşterea tinerilor fotbalişti (fotbal european) şi care are în evidenţă circa 5.000 de jucători. Dar în Virginia sunt aproape 100 de asociaţii destinate creşterii tinerilor jucători, chiar dacă nu au decât o parte anvergura SOCA.

Toate aceste modalităţi de cultivare a spiritului sportiv şi de realizare a unui fenomen de masă în rândul copiilor au un element comun: participarea entuziastă a părinţilor, sprijinirea fără rezerve a copiilor, ca şi a echipelor din care fac parte.

La noi nu se vorbeşte niciodată despre ceea ce nu fac părinţii pentru proprii copii, pentru ca aceştia să aibă acces la pregătirea sportivă, întotdeauna se pune pe tapet numai ceea ce nu fac guvernanţii pentru sport. E adevărat, aceştia fac foarte puţin – am avut şi un prim-ministru atât de mărginit încât nu s-a sfiit să declare, în gura mare, că „sportul nu este o prioritate” pentru guvernul pe care-l conducea – dar baza accesului în masă al copiilor la iniţierea şi pregătirea sportivă trebuie să aparţină părinţilor. Poate fi criticat şi guvernul, care n-a făcut destul, dar e greu de închipuit că până nu vom face şi noi ceva asemănător cu americanii, lucrurile se vor schimba în mod esenţial.

Corespondenţă din Virginia de ŞTEFAN DANCIU