Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Până la urmă, ceea ce rămâne din viaţă este memoria | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Cultură » Până la urmă, ceea ce rămâne din viaţă este memoria
Până la urmă, ceea ce rămâne din viaţă este memoria

Până la urmă, ceea ce rămâne din viaţă este memoria

Carte: Topliţa Română în presa scrisă din perioada ceauşistă (1965-1989)

Dintr-un imbold enigmatic, prof. Octavian Dorel Bucur şi Mariana Carmen Bucur au purces la o muncă aproape sisifică de identificare a tuturor textelor despre Topliţa şi localităţile megieşe apărute în presa scrisă dintre 1965 şi 1989, culese din Informaţia Harghitei, Forestierul Văii Mureşului – foaie editată între anii 1963-1974, pe vremea când localnicii mai aveau beneficul şi ciudatul obicei al cititului * – din suplimentul cultural Harghita, din Scânteia şi Scânteia Tineretului.

Sincer vorbind, n-aş fi fost capabil să traversez un asemenea calvar, mai ales că, după câteva zeci de pagini, stilul gazetăresc al vremii, triumfalist şi exaltat, devine de neîngurgitat. Poate de aceea autorii lucrării s-au concentrat cu precădere asupra cifrelor şi statisticilor care reflectau, în viziunea oficială, nivelul şi ritmul dezvoltării economico-sociale, a învăţământului, culturii şi sănătăţii, totul structurat diacronic pe capitole şi subcapitole tematice. Ori – din acest punct de vedere – valoarea documentară a cărţii recent tipărite este în afara oricărei discuţii. Avem dinainte un op de aproape 500 de pagini ce a pretins un volum de muncă aproape scandalos, dedicat unei perioade istorice atât de contorsionate încât multă vreme nu vom găsi unanimitate în aprecierea ei. Cum până la urmă ceea ce rămâne din viaţă este memoria, s-ar putea ca beneficiarul de peste o jumătate de secol al prezentei lucrări să aibă argumente şi păreri exact contrare celor pe care le avem noi acum.

Astăzi – când ştim când şi cu ce eforturi a fost finalizată – ne putem amuza citind în carte cum Casa de Cultură din Topliţa avea termen de predare trimestrul III al anului… 1987, iar constructorul „s-a angajat să aducă la Topliţa forţe de muncă capabile să execute asemenea lucrări complexe” (pag. 107). Promisiunile se reluau în februarie 1989, când, dacă lucrările propriu-zise înaintau ca melcul, se punea deja în operă denumirea viitoarei construcţii: Centrul de Cultură şi Creaţie „Cântarea României”! La crearea tiribombelor propagandistice cât mai sonore se pricepeau şi vechii, şi noii conducători ai judeţului.

Pe de altă parte, parcurgerea acelor realităţi, chiar redate în stilul bombastic al epocii, provoacă inevitabile nostalgii: va mai prinde Topliţa, în acest veac sau următoarele, două decenii consecutive în care să se dea în folosinţă 3.000 de apartamente? Îndoi-m-aş! Un fenomen propriu capitalismului târziu românesc este secarea şi, pe termen lung, chiar extincţia aşezărilor urbane de mărimea, structura şi aşezarea Topliţei, Gheorgheniului ori Cristurului. Şi nici cu Miercurea-Ciuc nu ne este ruşine: supravieţuieşte cu salariile funcţionărimii specifice unei reşedinţe de judeţ. Dacă acest statut dispare, „fala secuimii”, cum o numea Ceauşescu, o să rămână doar cu controversatul drapel în vârf de băţ.

În anii cei mai grei ai comunismului mergeau spre investiţii 30 de procente din PIB. Astăzi am ajuns la 0,7%. Cu sub unu la sută semne vitale, orice organism este declarat mort.

1În definitiv, poate că nici nu există societăţi politic bune şi societăţi rele, ci doar consecinţe faste ori nefaste asupra cetăţenilor. 7-8.000 de familii topliţene cărora le intrau câte două salarii în casă înainte de 1990, cu membri ajunşi astăzi „şomeri calificaţi” nu vor pupa niciodată poala capitalismului cu râvna şi convingerea dovedite de bursierii Soros, altfel inapţi de a analiza astfel de tragice realităţi şi incapabili de a sesiza în ce context îşi mănâncă mălaiul. Avem şi o presă „naţională” cotropită de vreo zece-cinşpe vorbeţi ce apar zilnic pe sticlă: ăştia ne spun ce să facă ţara şi cu cine să votăm. Presa locală, singura onestă la această oră, e pe cale de extincţie, răpusă de demonul imaginii şi atotputernicia electronică a reţelelor sociale.

Înainte ne uram autorităţile, dar aveam încredere în ele. Azi nu le urâm, dar, paradoxal, nu dăm doi bani pe ce spun aleşii noştri. Cum-necum, Ceauşescu a dat numele unei epoci. Urmaşii lui n-au reuşit în 26 de ani să vândă şi să prăduiască integral investiţiile comuniste. Mai au câte ceva „de lucru”. Anticomuniştii de profesie se pot indigna vizavi de aceste aprecieri, dar e înţelept în acelaşi timp să se întrebe cum se face că, în aprilie 2016, o anchetă efectuată la Harvard University atestă că 51% dintre studenţii de-acolo sunt împotriva societăţii capitaliste?

Mihail GROZA

*O statistică din 1987 arată – conform volumului recenzat – că fiecare al treilea locuitor al Topliţei citea un ziar sau o revistă.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.