Povestea satului transilvan Voşlobeni nu a trecut nebăgată în seamă nici de marele savant Nicolae Iorga; impresionat de puterea de dăinuire a românului într-un spaţiu geografic sufocat de aşezări complet şi ireversibil secuizate din Ciucul de Sus ori de pe Mureşul de Sus (Depresiunea Giurgeului), istoricul situa în sfera miracolului insuliţa de românitate scăpată asimilării forţate. Poate, nu întâmplător. Nu era singura personalitate de prim-plan uimită de puterea de supravieţuire a comunităţii de la cumpănă de ape. Nu o dată, şi la cumpănă de vremuri. Înainte cu un deceniu de „postarea” marelui istoric, şi Regina Maria se oprise în sat, oaspete deosebit, ovaţionată şi îndrăgită de oamenii locului.

Evident, nimic nu venea de la sine. Poate, satul nu compunea imagine de icoană, dar nici departe de Cer. Voşlobenarii mei comunicau permanent cu Cerul, dar nu aşteptau nicio clipă să le pice ceva din cer. Era în vara anului 1933. Preocupările vrednicului primar Iuliu Ciobotariu nu se limitau la prezentul şi viitorul comunităţii, fiind extinse în plan spiritual. Îl frământa preservarea şi perpetuarea valorilor tradiţionale lăsate moştenire de înaintaşi. „Rezilienţă”, cu un termen la zi, nu totdeauna cu acoperire în faptă. Inventarul folcloric era bogat şi nuanţat la vreme, însă nu se ştia cât va mai străbate prin timp. Era bine, gândea primarul, să fie conservat spre a se bucura de datini şi generaţiile ce vor urma. Şi nu se mulţumea cu jumătăţi de măsură, aşa cum începuse să construiască şi în plan material pentru comunitate. Aşa că l-a invitat pe savantul de notorietate Dimitrie Gusti, găzduit în sat şi omenit dimpreună cu echipa de investigare pe teren alcătuită majoritar din studenţii Domnului Profesor. Li s-au alăturat cu entuziasm şi tineri studioşi localnici, din moment ce satul le desferecase porţile spre învăţătură. Unii dintre ei erau deja intelectuali bine afirmaţi. Cu trei ani în urmă, veteranul acestora, dascălul Teodor Chindea publicase o lucrare care l-a consacrat printre istorici, abordând, în urma unor vaste şi profesioniste cercetări, o temă gingaşă: asimilarea de către secui a românilor băştinaşi din zona Giurgeului. „Contribuţii la istoria românilor din Giurgeul Ciucului”,printată la Tipografia Kahan din Gheorgheni, afirma tranşant, fără echivoc şi cu probe de netăgăduit autohtonia românilor pe acest pământ transilvan. Implicit, preservarea elementului românesc în satul cărturarului, Voşlobeni. La vremea adăstării savantului din Bucureşti, vrednicul fiu al satului era director al Liceului „Sfântu’ Nicolae” din Gheorgheni şi director-fondator al publicaţiei de prestigiu „Gazeta Ciucului”, unanim apreciată nu doar de români, având ecou favorabil şi în rândul cititorilor maghiari. Reputatul sociolog Dimitrie Gusti fusese atras de specificul aşezării româneşti şi de originalitatea folclorului. Savantul s-a bucurat de ospitalitatea sătenilor. Primarul Iuliu Ciobotariu l-a primit cu braţele deschise. Având un suport de nădejde în mama sa Diconiţa, aflată în fruntea „grupului de întâmpinare”, oaspeţii au fost sprijiniţi după pricepere şi putere şi omeniţi conform „protocolului” locului. Mai mult, din respect pentru personalitatea şi lucrarea sa, distinsul oaspete avea să fie adoptat ca „Cetăţean de Onoare al satului Voşlobeni”,calitate atestată printr-o Diplomă de Onoare, conservată în Arhiva Primăriei. Din păcate, rezultatele cercetării efectuate concretizate într-o culegere de folclor local şi o monografie a aşezării au dispărut fără urme.

Printre normele etice nescrise, dar respectate cu sfinţenie în satul meu, era „Legea ospitalităţii”. Nimeni nu concepea, gazdă mare, dar şi gospodar mai scăpătat, să nu-şi întâmpine bucuros un oaspete străin de sat, omenindu-l cu ce-i dădea mâna. Bunicii mei, pe care îi aveam mai la îndemână şi îi „monitorizam” întruna, luând şi notiţe, nu concepeau ca un străin, fie el şi cerşetor, să le calce pragul fără să-l cinstească, măcar cu un pahar de apă rece din fântâna de peste uliţă. Refuzul i-ar fi jignit profund.

Bine primiţi şi aplaudaţi au fost în acele vremuri interbelice, în satul harghitean din România Mare, şi alţi suspuşi, din zona politicului, descinşi după program sau inopinat. Cei mai mulţi au fost înregistraţi la capitolul „demagogi”, clăcaşi de vorbe fără noimă şi fără consecinţe, în interminabilă campanie electorală.

Anecdotica fecundă a localităţii reţine o scenă comică derulată în acele vremuri. Chiar o scenă se improvizase, construită din scânduri de brad, „lătunoaie” groase de 44 mm debitate într-unul dintre gaterele locale, cel acţionat de apă din Heveder. Împodobită scena şi ambientul cu mesteceni tăiaţi din zonă. Nu degeaba se numea Mestecăniş-Mureş, situată la marginea de sud a satului, pe păşunea unde vărau vacile de lapte – ciurda satului, în vreme ce tineretul bovin şi oile aveau tabăra de vară la înălţime, pe platourile de pe Hăşmaş. De ce nu l-au întâmpinat în mijlocul satului, ci la intrare, nu se mai ştie. Probabil, bucuroşi de oaspeţi de vază, grăbiţi să-l întâmpine cât mai repede, tocmai la intrarea în sat dinspre Bucureşti. Se temeau poate să nu se răzgândească demnitarul şi să-şi basculeze altundeva pe drum stocul balastier al promisiunilor demagogice, ca un Moş Crăciun pezevenghi. Oameni hâtri fiind mai toţi sătenii, nu se exclude nici asocierea cu patrupedele beneficiare de drept ale păşunii, specia bovine mari, ca să nu jignim blândul bou. Oricum, spectacolul era memorabil. Întregul sat ţinuse să fie prezent, să-şi onoreze oaspetele. Câţiva mai norocoşi s-au ales chiar cu o strângere de mână flască. Toţi erau îmbrăcaţi în veşminte tradiţionale, încinşi cu baiere sau brâuri în nuanţele Tricolorului. Nu lipsea fanfara sătească. Un bătrân hâtru şi mustăcios a fost numit să întâmpine demnitarul de la Capitală cu pâine şi sare. Urându-i bun venit, omul şi-a amintit de alţi trecători mari prin sat, care îi promiseseră marea cu sarea. „Tăţi au fost nişte mincinoşi, unul mai mare ca hălalt!”, a concluzionat moşul. „De-atunci, nu i-am mai văst!”.Şi l-a întrebat frontal, privindu-l drept în ochi: „Aşa-i că dumneta nu-i fi la fel?!”.„Vai moşule, se poate?!”, a replicat cel interpelat. Vezi Doamne, s-a simţit ofensat oaspetele de vază.Numai că, lăstărit din aceeaşi tufă de buruieni, nu avea să-şi trădeze specia vegetală. Dus a fost, după ce l-au cinstit şi omenit, ba i-au pus şi la pachet bucate pentru drum. Că, deh, Capitala era departe, despărţită de munţi. Şi nu numai.

A plecat şi nu l-au mai „văst” veci. Nici pe demnitarul fără demnitate, nici împlinirea făgăduielilor lui mincinoase, demagogice.

S-a mai dus un veac. Nimic nou sub soare…

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii