„Lasă-mă să fiu mâine…”

Îl cunosc pe Sebastian Stoica de aproape treizeci de ani, de la întâlnirile de cenaclu de demult…, iar privirea luminoasă, cu o alură de copil, ce cu obstinaţie îşi ţine visul în braţe, bătând din picior „– Nu-l dau!”, dublată de zâmbetul larg, sincer şi ferm, atrăgea încă de pe atunci atenţia asupra unor frământări, întrebări, căutări care i-au purtat paşii spre toate cele patru zări. Călător şi căutător de frumos, colegul nostru s-a transformat şi într-un mesager al frumosului şi, deşi stabilit pentru ani buni în Canada, el a ţinut continuu legătura cu Cenaclul literar Buna Vestire, trimiţându-ne, din când în când, câte un grupaj de poezii pe care le prezentam „in absentia” la şedinţele noastre – şi îmi amintesc cu drag cum cuvintele purtătoare de suflet se deschideau şi ne aduceau prietenul mai aproape…

La ultima întâlnire de cenaclu, autorul, în persoană – de data aceasta, a prezentat un grupaj de poezii, cu tematică variată, un preambul al unui viitor volum de versuri pe care îl aşteptăm cu nerăbdare. Bucuria regăsirii cu poezia lui Sebastian Stoica este dată de căldura şi firescul ce transpar din versurile sale, de imaginile artistice puternice „…albe îţi sunt dansurile/În prag de amurg înroşit…” (Prea albastru cerul) sau surprinzătoare „Fierbeau în ceainic amintiri colorate” (Prima ninsoare); de o voce lirică a cărei „înţelepciune” rămân, cum ar spune Lucian Blaga, „iubirea şi jocul”. Trei sunt direcţiile tematice în care se răsfrânge lumina poetului: CASA, CRUCEA şi IUBITA. În poezia dorului de ţară, de acasă („Mă cheamă o stare şi buciumul sună…”), de tinereţea efervescentă a unei generaţii de visători („Mai vrem nostalgia generaţiei-n blugi”), CASA reprezintă legătura şi legământul cu strămoşii, identitatea şi rostul (re)întoarcerii. CRUCEA reprezintă legătura cu cerul, un „memento mori” prin care omul devine el însuşi cruce pe care se răstigneşte perpetuu Hristos, revelând faptul că durerea, sacrificiul, suferinţa sunt trepte spre cer, spre bucurie divină: „Cu durere au curs lacrimile/Pe lemnul uscat,/Transformând păcatul/În primăvară” (Mântuirea prin cruce). Nu în ultimul rând, iubirea, care de altfel este punctul de convergenţă al tuturor celorlalte direcţii poetice, reprezintă legătura cu sine. Iubirea din poezia lui Sebastian Stoica este o iubire matură, aşezată, împărtăşită, încântătoare, iubita devenind aproape o instanţă poetică nouă, de sine stătătoare, un alter ego liric, complementar eului liric („Tu păşeai desculţă”… „Tu zâmbeai într-un colţ”… „Ai iubit vreodată fără rădăcini?/Când eul meu şi eul tău/Îşi pierd contururile…”). Singurătatea devine ea însăşi, în acest context, o stare de graţie, de împlinire divină: „Din prea iubire de tine,/Îmi bat valurile/În tâmple,/Precum ţipătul albatroşilor:/Prea singuratic,/Prea infinit în văzduh/Şi prea plin de nemărginire”. (Atemporal)

Indiferent de obstacolele vieţii, de suişurile şi coborâşurile cotidiene, poezia lui Sebastian Stoica curge firesc asemeni unui pârâiaş de munte, liniştit şi zglobiu, ca în poemul eminescian „…vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind”, şi rămâne o invitaţie la… admiraţie. (Ramona MOLDOVAN)

DANSÂND PE UN PIAN

Se crăpa de ziuă la mine în suflet.
Pastelat,
Cu gânduri hai hui se crăpa,
Iar tu păşeai desculţă,
Delicat,
Tremurat,
Pe sentimentele mele,
Ca pe clapele unui vechi pian dezacordat:
Una albă, una neagră,
Una albă, una neagră…

Se crapă de iubire la mine în sentimente,
Şi tu îmi faci
Întotdeauna
Sufletul să cânte…

PRIMA NINSOARE

Ningea fulguit peste vise,
Cu fulgi de aripi de înger ningea,
Şi tu râdeai într-un colţ al vieţii,
Desenând cu degetul prin aer
Curcubee şi speranţe,
Înşirate ca fluturi pe un fir de vis nesfârşit.

Pe obraz îţi străluceau dimineţi monotone,
Şi încă ningea peste lume şi cer,
Palmele îţi atingeau timid norii,
Sau poate doar ridurile mele
Răsărite din ani şi dureri.

– Bei un ceai? te-ntrebam,
Căutând stingher printre umbre,
Alungându-ţi de pe pleoape
Ziua de ieri
Şi un gând târziu, suspendat
Suspendat printre petale albastre,
Plăpânde, de floare de „Nu-mă-uita”.

Ningea liniştit, enigmatic,
Şi lumea se-adâncea în neant,
Fierbeau în ceainic amintiri colorate
Şi tu zâmbeai într-un colţ,
Tot zâmbeai…

Ningea ca un început de iubire,
Ningea prea tăcut, prea vibrant,
Ningea peste tine şi mine,
Ningea…
Şi ningea…
Şi ningea…

TĂCERE

E atât de linişte la mine în suflet,
Încât am început să vorbesc
Cu sentimentele mele.

Câteodată discut cu iubirea,
Succint,
Preţ de două-trei minute,
Numai subiecte uşoare:
Iubirea necondiţionată,
Iubirea de sine
Şi uneori iubirea divină.

Alteori stau la poveşti cu deznădejdea
Pentru câteva ore bune;
Are un umor deosebit.
Ne adâncim în subiecte adânci,
Cu parfum de tristeţi târzii:
Trădarea aproapelui,
Minciuna drept scuză
Şi bârfa prietenilor.

Cel mai mult îmi place să discut
Însă
Cu sentimente cărora nu le ştiu
Culoarea,
Emoţiile
Şi mai ales numele.
Purtăm doar discuţii banale
Despre vreme şi modă.

E liniştea dinaintea furtunii…

Comentarii:

comentarii