Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

IN MEMORIAM JENICĂ ANDREI | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Cultură » IN MEMORIAM JENICĂ ANDREI
IN MEMORIAM JENICĂ ANDREI

IN MEMORIAM JENICĂ ANDREI

 

O sărbătoare poate avea multe valenţe, aşa cum s-a întâmplat joia trecută, la Cercul Militar din reşedinţa judeţului, când au fost decernate premiile celei de-a 2-a ediţii a Concursului naţional de literatură dedicat memoriei lui Andrei Jenică. A fost mai întâi bucuria de a cinsti memoria unui remarcabil om de cultură, mentor întru frumos a multor generaţii de harghiteni. Pe urmă a fost bucuria, de sorginte strict spirituală, prilejuită de cunoaşterea unor creaţii literare remarcabile chiar dacă creatorii făceau parte din generaţii şi medii complet diferite, de la profesori la şcolari de clasa a V-a. Derularea manifestării a fost pigmentată cu muzică de  excelentă calitate, protagoniştii fiind talentatele eleve din Bălan – Mihaela Dobria, Iuliana Crăciun şi Diana Boţoni – cărora le este la fel de la îndemână muzica folk, cea uşoară sau cea populară.

Din Grupul „De Zece”, pregătit de folkista Adriana Balogh, au urcat pe scenă, în afara conducătoarei formaţiei, Alexandru Neculai, cu un recital de chitară clasică, mai precis o tarantelă, Mihaela Ivan, Daniel Oprea, Diana Joca şi Alin Cocoş.

Grupul Adrianei Balogh a colaborat şi la un alt moment muzical, deosebit de antrenant şi emoţionant, atunci când au cântat alături de cunoscuta solistă de muzică populară Cornelia Butnar-Fazekas. Aceasta a mai interpretat, cu o dăruire totală, şi un cântec din repertoriul neuitatei Maria Tănase.

O surpriză foarte mare a fost, pentru majoritatea celor prezenţi, apariţia la microfon a prefectului judeţului Harghita, Jean-Adrian Andrei, care a cinstit memoria părintelui său cu o melodie pe versuri de Andrei Jenică. Deşi cunoşteam faptul că, în prima tinereţe, d-l Andrei fusese, în mediile artistice harghitene, un cunoscut interpret de muzică folk, am fost plăcut surprins de faptul că şi-a păstrat intactă chemarea şi talentul pentru această muzică.

De reţinut şi apariţia în volum a creaţiilor premiate anul trecut, la prima ediţie a concursului „Andrei Jenică”, realizare datorată strădaniilor depuse de profesoara Ligia Ghinea şi de preşedintele Cenaclului „Buna Vestire”, Ionel Simota.

Manifestarea de la Centrul Militar din Miercurea-Ciuc a fost întregită de expoziţia de grafică a talentatei creatoare topliţene Cosmina Oltean.

===========================================================Palmaresul ediţiei a II-a a Concursului naţional de literatură „Sub semnul amintirii – Andrei Jenică”:

Marele premiu – Andreea Diana Sandor – Miercurea-Ciuc;

Locul I – Alexandra Mocrei – Miercurea-Ciuc;

Locul II – Cristina Nemeş – Bălan;

Locul III – Rosina Elena Sabău – Miercurea-Ciuc;

Menţiune – Mariana Roşca – Borsec;

Menţiune – Andreea Dobrescu – Sfântu-Gheorghe;

Menţiune – Paul Arhire – Miercurea-Ciuc;

Menţiune – Maria Chende – Miercurea-Ciuc;

Condei speranţă – Ana Maria Stanciu – Miercurea-Ciuc.

 

Reproducem, în continuare, două scurte fragmente din creaţiile primelor două clasate – Diana Şandor şi Alexandra Mocrei (câştigătoarea ediţiei trecute), care s-au detaşat printr-un talent de excepţie în domeniul prozei.

 

AŞTEPTAREA

 

El va veni…O ştiu. Nu va uita. A promis că nu va uita.

Repet mereu, mereu repet. Şi vântul singur mă îngână. Caii sălbatici zboară prin colbul iernii şi lasă în urma lor cărări de gheaţă moarte. Vântul le răsfiră părul întunecat. Pare că au aripi, zboară dincolo de lanţul muntos ce mă ţine pe mine captiva Întunericului şi Pustiului.

Dar aştept mereu, mereu aştept, căci el va veni şi nu voi mai fi singură şi îngheţul va fi departe, iar vântul va fi de primăvară, şi caii nu vor mai necheza atât de sălbatic…

Aici singurul lucru rămas viu este Pustiul însuşi. Natura a murit mai înainte să se nască Soarele, nici măcar smocurile de iarbă gălbejite nu par să fi avut vreodată sevă vie în ele. Tot ceea ce constituie acest nimic singuratic pare să fi fost atins de o ciumă teribilă, care a alungat atât fiarele, cât şi oamenii… Pot spune că aici a existat odată o fiinţă care a încercat să are solul acesta arid, stâncos. O greblă stă răstignită în colbul de lângă ceea ce era odată un gard. Lemnul ros de termite şi lecuit de lacrimile cerului mai aşteaptă încă o mână care să o apuce, să îi înalţe silueta spre cer şi să se folosească de ea, să îi reînvie spiritul spulberat de copitele cailor. Simpla răsuflare a lor aduce şi mai multă tăcere. Locul acesta nu are culori, nu are capacitatea de a surprinde nici un sunet, nici o nuanţă…

Poate când va veni el, paşii lui vor anima acest mormânt abandonat. Poate va aduce înapoi soarele în acest regat al Nimănui.

Andreea Diana Sandor, Colegiul Naţional „Octavian Goga” M. Ciuc

Nelinişte…

Ce lume tristă – când o priveşti de aproape şi ce trup zdrobit – dimineaţa, în amurg. Cum se zvârcoleşte frigul printre oasele iernii, încă nenăscute, când ninge peste oraş şi ce poftă teribilă de a-ţi scrie la ora aceasta târzie din noapte… De ce odată ce se lasă seara oamenii rămân vulnerabili, singuri, neînţeleşi? Şi numai într-o lună plină, ninsă, încep să povestească despre adevăratele adâncimi ale amărăciunii lor, despre ce au pierdut de-a lungul anilor şi ce au păcătuit. În nici o zi călduroasă nu o să îşi arate sufletul aşa cum o vor face într-o seară cu ger, la un pahar de vin. Şi ce păcat că urâţenia zilelor noastre iese la iveală odată cu plecarea iernii şi rămân unele cuvinte îngheţate, dure pe care le înţelegi târziu, într-un alt sfârşit de toamnă…

Pereţii, reci, se strâng sub pătura gândurilor duminicale. Trag pătura peste mine să mă încălzesc, dar simt o goliciune pe care nu o pot străbate cu gândul. E prea rece, aici în casă, aici afară şi aici… în mine. Ce iarnă am în suflet între cele câteva momente bune şi ce abis între munţi… O fi locul meu aici, în corpul acesta şi în mintea aceasta cu atâtea adâncimi? Nu ştiu ce zi este pentru că toate au nuanţă de îngheţ şi mă pierd între săptămâni cu o febră, cu un tremurat teribil. Aş vrea să aud cheile în uşă, dar e târziu şi din prea mult pe hârtie ajunge prea puţin; rămân tot cu mult în mine…Mă gândesc oare câţi şi-au pierdut nopţile pentru un gest, pentru o replică, pentru un contur, din plăcere. Şi câţi alţii dorm în casele lor mici?

Alexandra Mocrei – Colegiul Naţional „Unirea” Brașov

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.