Eminescu – icoana sfântă a cuvântului românesc

În fiecare an gândurile noastre, ca şi vânturile şi valurile, la mijloc de genar, se îndreaptă spre Ipoteşti-Botoşani, locul în care cu o sută şaptezeci şi patru de ani în urmă venea pe lume cel de-al şaptelea copil al familiei Eminovici, ce urma să poarte prenumele de Mihai. Nu peste multă vreme debuta cu poezia De-aş avea în revista Familia din Pesta şi Iosif Vulcan, directorul acesteia, îi schimbă numele în Mihai Eminescu pe care tânărul îl adoptă cu plăcere, ca şi alţi membri ai familiei sale.

Dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, însoţită de o memorie perfectă „căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nicio silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână”, conchidea într-o caracterizare a sa marele critic junimist Titu Maiorescu.

Mitul eminescian, peste timp, avea să inspire pe contemporanii noştri care au denumit data de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale, drept omagiu adus inestimabilei creaţii literare eminesciene. Merită să adăugăm la această recunoştinţă afirmaţia călinesciană: „Eminescu a fost cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură”. El era un om al timpului său implicat prin toate fibrele gândirii şi simţirii lui în viaţa poporului român. În creaţia eminesciană cuvântul românesc îmbracă o ie mitică pentru ideea poetică valorificată în mesajul artistic ce sensibilizează fiinţa umană în plenitudinea ei.

Ca „om al timpului modern” caracterizat printr-o curiozitate intelectuală nemaiîntâlnită, cu o cultură de nivel universal şi prin farmecul limbajului avea să devină icoana sfântă a cuvântului românesc pe care l-a ridicat prin creaţia sa pe cele mai înalte piscuri ale spiritualităţii europene şi universale.

În creaţia eminesciană întâlnim fiinţa umană în diverse ipostaze: omul ca fiinţă cosmică, a naturii, a istoriei, a dragostei. De aici derivă şi varietatea temelor şi motivelor care pornesc din folclorul autohton; mitologia românească, europeană şi universală; din filosofia naţională şi europeană. În paleta temelor deosebite se încadrează: timpul, cosmicul, istoria, natura, dragostea, fabulosul, fantasticul şi filosofia; la care se adaugă diversitatea motivelor: codrul, teiul, plopul, trestia, salcâmul, geniul, speranţa, îngerul, muzica sferelor, stelele, viaţa ca vis, marea, lacul, izvorul etc. Creaţiile eminesciene sunt în versuri sau în proză la care se adaugă teatrul, publicistica şi traducerile cu speciile de rigoare.

Limbajul creaţiei eminesciene este de o prospeţime şi naturaleţe deosebite, avându-şi izvorul în limba populară şi vechile texte, cu o putere evocatoare aparte şi o muzicalitate de netăgăduit. Referindu-se la bogăţia şi prospeţimea limbajului poetic, istoricul literar Marin Bucur scria: „Limba românească nu primeşte ajutoare, ci aliaţi de spirit, pentru că are deja o spiritualitate distinctă. Semnul tragic pentru o limbă apare atunci când spre ea nu mai vin cuvinte străine, chemate ca de-o taină. E pomul uscat la care nu mai vin păsările să cânte pe crengi”.

Valoroasa operă eminesciană a fost studiată şi cercetată de numeroase personalităţi ale criticii şi istoriei literare, a constituit şi constituie un model pentru generaţiile de tineri, iar o parte din creaţiile poetului au fost traduse în mai multe limbi străine.

Merită să amintim frumoasele versuri semnate de Adrian Păunescu: „El Moldovei îi e fiul/Şi Munteniei nepot/L-a-nfiat întreg Ardealul,/Eminescu-i peste Tot”.

Pentru cultura şi literatura română, Eminescu rămâne icoana sfântă a cuvântului românesc.

Stelian Busuioc

Dr. György Géza-Árpád

Comentarii:

comentarii