Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
100 de cărţi pentru Marea Unire (15)
Am pornit spre Republica Moldova, adică spre Basarabia, într-o frumoasă dimineaţă de sfârşit de cuptor, în plină vacanţă de vară. Am pornit cu mult curaj, ştiind că la punctul de trecere a frontierei de la Siret eram aşteptaţi de prietenii din Corjeuţi – cadre didactice şi elevi – care, cu o săptămână în urmă, au fost oaspeţii noştri, la Topliţa. Nici prin cap nu ne-a trecut că acolo, la Siret, am putea avea probleme. Chiar dacă prin punctul respectiv de frontieră se trecea pe teritoriul Ucrainei, ne ştiam „înarmaţi” cu chemări oficiale din partea organelor locale din Corjeuţi.
Numai că ajunşi la Siret aveam să ne convingem că hârtiile noastre, cât vor fi fost ele de oficiale, nu valorau doi bani, în faţa grănicerilor şi a vameşilor sovietici, dacă nu aveam şi viza de intrare pe teritoriul URSS! Degeaba am încercat noi să-i convingem că prin Convenţia semnată de cei doi şefi de guverne, cel al României şi cel al URSS, s-au desfiinţat vizele între cele două ţări.
N-am avut nici un succes. Un tânăr locotenent, ferchezuit şi ţeapăn, ne-a explicat, în limba rusă, că pe aici se trece pe teritoriul URSS, aşa că „davai nazat!”. „Mergeţi voi înapoi, pe la Leuşeni, fiindcă numai pe acolo puteţi trece în Maldavski Republik!”. L-am întrebat dacă Republica Moldova nu mai face parte din URSS? Singurul răspuns a rămas acelaşi „davai nazat”! Şi ne-a întors spatele.
Gândul că trebuia să ne întoarcem, să străbatem întreaga Moldovă dinspre nord spre sud, apoi, odată trecuţi în Basarabia, s-o străbatem în sens invers, dinspre sud spre nord, până aproape de frontiera cu Ucraina, ne îngrozea. Am pierdut o zi şi-o noapte aşteptând, cu speranţa că totuşi îi vom putea îndupleca pe grănicerii şi vameşii sovietici. Degeaba, fără nici un succes. Obosiţi şi plini de nervi, ne-am întors la Suceva, pentru a găsi un adăpost la vreo şcoală, să ne putem odihni, urmând apoi să vedem ce era de făcut şi să luăm o hotărâre.
Am nimerit din întâmplare la Biroul de Turism pentru Tineret (BTT). Am nimerit însă bine. Fiindcă aflând dumnealor de păţania noastră, fără să stea mult pe gânduri, au pus mâna pe un telefon, au vorbit cu domnişoara Mila Mihălţan, de la Agenţia „Sputnik”, organul similar cu cel din Suceva, şi aşa am devenit, printr-o stratagemă, turişti de o zi la Cernăuţi. Iar de acolo puteam pleca, fără nici o problemă spre Corjeuţi, în Republica Moldova, fiindcă nu era nevoie de vreo viză.
De data aceasta, vajnicii apărători ai frontierei de stat a URSS nu au mai avut nimic de zis, ne-au lăsat să trecem. Se spune de obicei că în tot răul este şi un bine. Aşa a fost şi cu noi, deoarece, în mod cu totul neaşteptat, am putut vedea Cernăuţiul prin turul oraşului făcut cu autocarul, având-o ca ghid pe aceeaşi domnişoară Mila Mihălţan. Am admirat astfel: clădirea monumentală a Universităţii, datând de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, clădirea-bijuterie a Teatrului Naţional, minunatul edificiu al Catedralei ortodoxe, principalele artere ale oraşului şi cimitirul central, unde se află mormântul lui Aron Pumnul (1818-1866), revoluţionarul transilvănean de la 1848 şi profesorul de limbă română, atât de iubit de marele Eminescu. Acolo se află şi mausoleul familiei Hurmuzaki, „Grachii noştri Hurmuzachi”! Mi-am amintit de bătrânul boier, Doxache Hurmuzachi, tatăl fraţilor Constantin, Eudoxiu, Alexandru şi Gheorghe, şi de emoţionantul său Testament, tipărit în 1857, la Sibiu, în „Telegraful român”: „Românească este ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei.
Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răspunderea vieţii, a fost întotdeauna şi este adevărata limbă a acestei ţări, nici un drept nu s-a aflat în putere ca să o desfiinţeze.
Biserica ţării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru, care, cu toate că are drepturile cele mai frumoase, se află totuşi în împrejurările de faţă ameninţată de nişte jurstări nefavorabile şi cere ajutor fiilor ei ca să o apere. Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea noastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri. Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba patriei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit.
Iar pentru binele şi fericirea naţiunii române să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi discordiei, spiritul de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea bunului public şi să li se însufle spiritul onoarei, al frăţiei şi al bunei înţelegeri între sine spre atingerea înaltului scop ce le stă înainte”.
Mă cutremur amintindu-mi de aceste înălţătoare cuvinte! Doamne, cât de actuale sunt şi pentru vremea noastră!
Nu departe vreo două monumente funerare ale familiei Şandru! Pe unul numele „ing. Ştefan Şandru, căzut la datorie, pe câmpul de onoare, la Mărăşeşti, pentru întregirea neamului românesc”. Mărturisesc că am simţit un sentiment de mândrie citind aceste cuvinte, gândindu-mă că poate tot de acolo, din Bucovina, se trăgea, probabil, şi diacul Şandru al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, al Moldovei. Pe vremea aceea, aceste străvechi pământuri româneşti făceau parte din trupul Ţării de Sus a Moldovei. Acum sunt pământuri înstrăinate, astfel că românii bucovineni trăiesc şi ei din plin drama amară a dorului de ţară şi de neam.
Aşa cum îmi scrie prietenul Vasile Tărâţeanu într-o felicitare de sfintele sărbători ale naşterii Domnului: „Aş veni cu leru-i ler, nu mă lasă-un gard de fier!”.
Ilie ŞANDRU
(Din vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”)
