Credinţe şi tradiţii: Sensul simbolului

octombrie 21, 2022 in Cultură

Sufletul nostru contingent caută relaţii noi, în vreme ce spiritul nostru ca simbol al umanităţii păstrează valorile câştigate

Ca şi alte semne culturale, simbolul are o valoare trans-personală. Simbolul reuşeşte să ne sugereze cel mai bine perspectiva „inepuizabilului informaţional” al lumii şi al elementelor sale.

Identificarea omului cu plantele, în speţă cu arborii,creează premisele unei iradiaţii simbolice de tip antropocentrist (omul este centrul şi scopul universului) pe multiple planuri: formal, fizic, psihic sau social. La numeroase populaţii arhaice, strămoşul totemic este o anumită plantă/arbore care a avut un rol mai însemnat în viaţa oamenilor.

În obiceiurile şi credinţele românilor, organul generator feminin şi fecunditatea sunt asociate cu Nuca. Aşa se explică prezenţa nucilor în riturile naşterii, botezului, nunţii sau înmormântării. De pildă, la cununie, miresele care nu vor să nască iau atâtea nuci fripte câţi ani nu vor să nască, iar apoi le îngroapă în pământ zicând: „când aceste nuci vor răsări, atunci să nască copii”.

Expresie necesară a unui plin vital nedezminţit, strigăturile, cântecele de joc, se constituie într-un tablou policrom, înfăţişând structura stenică a gândirii şi simţirii omului din popor. Constanta etică a strigăturii este optimismul, bucuria de a-ţi demonstra ţie şi altora că viaţa este frumoasă şi trebuie trăită, aceasta dintr-o convingere intimă, ancestrală. Tinerii şi tinerele de la comuna Livezi (HR) vorbesc despre ei în strigături, comunicând la un mod spiritual. Dorinţa întâlnirii cu cel drag este propusă „la nucul cu frunza lată”: „Haide badeo că eu vin/Cu catrinţa prinsă-n brâu,/La nucul cu frunza lată/Unde ne iubeam odată!/Nucul coace nucile,/Lumea-nşală fetile”.

În credinţele populare şi în folclor Mărul este considerat fruct erotic. În lirica populară, sânul feminin este cel mai adesea asemuit cu mărul: „Ţi-aş muşca măru din sân-/Şi din gură ţi-aş bea vin…”. Acest simbol a căpătat semnificaţii multiple (Axis mundi, Pomul vieţii, simbol solar etc.), alături de cel al bradului, dar rolul preponderent al mărului este cel erotic. În basm, mărul devine simbol erotic: fata îşi alege viitorul mire aruncându-i mărul aurit pe care îl ţine în mână. În credinţa locuitorilor unor regiuni „mere dacă visezi că-ţi dă cineva, e dragoste”. Apropierea dintre măr şi fată reiese şi din următorul cântec de nuntă, ce se cântă la despărţirea miresei de druştele ei: „C-aşa-i rândul fetelor,/Ca şi rândul merelor:/Până-s mere mititele/Stau şiruţ pe crângurele,/Dac-apucă de se coc/Colo toamna pică jos,/Pică jos şi putrezesc,/Nimănui nu trebuie” (S. Fl. Marian, Nunta la români, 1890). Într-un cântec de leagăn din Livezi – Harghita instinctul matern freamătă prin acea dăruire totală la capătul puiului, cum este numit aşa de frumos copilul la vârsta din care nimeni nu va avea vreodată amintiri: „Nani, nani, puiul mamii,/Că mama te-o legăna/Şi tot aşa ţi-o cânta:/Nani, nani, nu mai plânge,/Că mama ţie ţi-o da,/Două mere, două pere,/Două ţâţe mândre-a mele/Ca să te mângâi cu ele!”.Rotunjimile celor două fructe amintesc contururile sânului femeii-mamă. Într-un cântec de nuntă din satul Coşnea – Bacău, momentul alaiului mirelui cuprinde şi acest răspuns al druştelor miresei: „Ulcicuţă cu cafea,/Tare mândră-i mireasa!/Floare de măr pădureţ,/Mirele-i cam nătăfleţ!”. Mărul,deşi pădureţ, se asociază cu rumeneala sănătoasă a obrazului fetei, cu statura ei zveltă. Datorită formei rotunde a coroanei şi abundenţei rodului, mărul este asociat cu principiul feminin. Tema fetei care vrea să-şi urmeze iubitul în armată este prezentată în tezaurul de cântece cunoscute de bătrânii satului Livezi. Refrenele unui asemenea cântec sunt cele tradiţionale, pomenind detalii florale de mare gingăşie. Cuplul mândra – bădiţa este prezent ca şi în alte arii folclorice româneşti, consumându-şi idila în geografia satului de munte, de unde îşi extrage o aleasă prospeţime. Cântecul „Foaie verde, foi mărunte” stă de mărturie, codul erotic al mărului şi nucului fiind prezent. „-Bădiţă, când vei pleca/foaie şi-o nuia/Să vii în grădina mea/foaie şi-o nuia,/Ca să-ţi dau o rămurea/frunză şi-o lalea,/Rămurea cu mere dulci/frunză foi de nuci./Dor de mine să-ţi aduci/frunză foi de nuci”.

Alunul, prin florile, fructele, frunzele şi tulpinile sale îşi face apariţia în practicile legate de cultul morţilor şi de lecuirea bolilor. Alunul este invocat în descântecele de dragoste, numit De scrisă sau Pe ursită, De muşcătură de şarpe, De Muma Pădurii, De dalac, blândă, bubat. Băţul de alun apare frecvent ca recuzită rituală în obiceiurile de nuntă şi de înmormântare. Era uneori invocat şi pentru câştigarea proceselor de judecată. Băţul (nuiaua) de alun are, în practicile magice, putere fantastică: sprijinit de uşă apără casa de răuvoitori, ţinut în mână orientează paşii omului spre comorile ascunse, încălecat de vrăjitoare o transportă cu viteza gândului unde are nevoie.

În credinţele populare, Socul „e lemnul dracului; el la rădăcina lui şade. Socul nu poţi să-l scoţi din pământ ca să-l muţi, că sau mori sau nebuneşti; dar îi pun oamenii foc la rădăcină ca să-l stârpească, că focului nu-i poate face nimic. (…) Socul e sus curat, căci din el se fac fluiere şi ţevi, numai rădăcina lui e a necuratului. Socul are rădăcina ca un cap de om, cu ochi…; el e cap şi vrea cap; mori dacă nu-i dai pace” (Cf. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine metodologică,vol. I-III, Cernăuţi, 1903, p. 1.194). Socul în credinţele, superstiţiile şi ritualurile românilor, aşa cum este surprins mai sus, prin rădăcinile şi tuberculul lui se aseamănă cu contururile trupului uman sau cu unele părţi ale corpului. Din unele legende socul se desprinde ca o plantă „infernală” alături de momentele trăirii autentice ale omului culturilor tradiţionale care construieşte un mit în momentul descoperirii unei asemănări frapante dintre persoana sa şi obiectele lumii înconjurătoare.

Aşa cum ne-am putut da seama din cele consemnate, simbolul devine un semn cu o maximă deschidere informaţională. Simbolul poate avea un număr infinit de sensuri, acest semn poate căpăta un număr nelimitat de semnificaţii. Pentru omul paleoliticului, simbolul – totem, unul din primele arhetipuri ale acestei categorii de semne, era plin de sensuri tainice, căci se confundă cu atributele Forţei, cu tainele Vieţii şi Morţii. Atributul multivalenţei semnificative este propriu şi simbolului poetic modern, indiferent dacă avem în vedere Luceafărul lui Eminescu, Gorunul luiBlaga, Plumbul lui Bacovia sau Salcâmul lui Marin Preda. Spunem, deci, că simbolul în literatură şi artă este acel procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie de reprezentări.

Nu putem să nu evidenţiem că opera eminesciană abundă de simboluri: cerul, luna, luceafărul, stelele, noaptea, furtuna, marea, râul, luciul şi murmurul apei, foşnetul frunzelor, codrul, câmpia, florile, păsările ş.a. Din lirica şi proza lui Eminescu nu lipseşte spre exemplu nici simbolul porţii. Aceasta, poarta, este exprimată prin diverse simboluri, cum ar fi: luna şi soarele – porţi cereşti; ochii şi gura – porţi ale corpului omenesc; peştera şi intrarea în peşteră – universul şi poarta de acces în univers etc. Dorinţa poetului prin prezenţa porţii, aşa cum menţionează Mircea Eliade (Despre Eminescu şi Haşdeu, Ed. Junimea, Iaşi, 1992, p. 9) este „de a-şi regăsi adevărata sa familie cosmică”, de a se reîntoarce „acasă, la ai săi!”.

Prin puterea lor de generalizare, unele simboluri sunt comparabile cu abstracţiunile şi categoriile ştiinţifice. Avantajul acestora este însă că se adresează nu numai minţii, ci şi sufletului. Astfel Cercul în istoria culturii devine imaginea figurii ideale, simbol al perfecţiunii. În domeniul imaginarului, Cercul la destui creatori lirici simbolizează Timpul, fără început şi fără sfârşit; Cercul va fi identificat cu Cerul, care este simbol al lumii spirituale, al valorilor absolute. Cercul a devenitsimbolul Vieţii, în perspectiva devenirii şi revenirii sale ciclice. Cercul este întruchiparea Logosului (ne gândim la „filosofia” şi lirica lui Nichita Stănescu), care are proprietatea de a reveni asupra lui însuşi, aidoma şarpelui ce-şi muşcă propria-i coadă. „Prin simbol, nota Henri Wald, oamenii încearcă să se înalţe de la ceea ce se poate percepe la ceea ce nu se poate decât pricepe, de la simţire la gândire, de la aparenţă la esenţă, de la trecător la permanent”. Respectivul citat se doreşte şi un pretext de-a deschide cartea eseist-poematică a lui Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei (Editura Eminescu, 1990, pp. 70, 71) la titlul Aripa şi Roata. Redăm următorul pasaj: „Adeseori am contemplat cu minunată mirare celebrul crochiu al lui Leonardo da Vinci, acela în care înscrie omul într-un cerc. M-am întrebat: de ce se înscrie omul într-un cerc? Cu o pornire juvenilă, am refuzat să-mi imaginez că omul poate fi înscris într-un cerc. Şi totuşi, ce frumos stă cu braţele desfăcute şi cu spiţele picioarelor acel om ideal al lui Leonardo da Vinci înscris în roată”. Celelalte 36 de rânduri din acest „micro-eseu” rămân la dispoziţia cititorului interesat de problematica „Simbolului”, această stare sau ipostază superioară de structurare a informaţiei, apt să comunice cât mai mult atât intelectului cât şi sufletului.