Cântecul epistolar eminescian

ianuarie 14, 2022 in Cultură

În fiecare an Ziua Culturii Naţionale este marcată la data de 15 ianuarie, moment important şi în istoria literaturii române, care reprezintă şi ivirea pe lume a lui Mihai Eminescu. Chiar dacă în fiecare clipă visăm la câte un vers eminescian, la această dată întreaga suflare românească simte cu mândrie puterea mirifică a cuvântului eminescian aşezat în incomensurabilul tipar al spiritualităţii româneşti şi universale. Acum, când sărbătorim o sută şaptezeci şi doi de ani de la naşterea poetului subliniem faptul că asupra creaţiilor sale s-au oprit zeci şi sute de exegeţi din ţară şi din străinătate, concluzionând că „… opera poetului are drept coordonate specificul şi drama geniului, meditaţia asupra vieţii şi morţii, dragostea ca element fundamental al existenţei, refuzul organic al stihiei răului, nostalgia după unitate, armonie şi frumuseţe”.

Dragostea eminesciană cunoaşte o varietate de ipostaze ale sentimentului erotic „… poetul încadrând iubirea în complexitatea vieţii, a gândirii, a istoriei, i-a conferit perspective nebănuite, a transformat-o în condiţie a artei şi a existenţei”. În acest univers complex întâlnim şi trăirile fireşti, umane ale poetului. Şi dacă amintim numai câteva titluri ale unor creaţii lirice „Pe lângă plopii fără soţ…”, „Atât de fragedă…”, „Dorinţa”, „Din valurile vremii”, „De câte ori iubito” ne transpunem în trăirile afective ale poetului faţă de unele personalităţi feminine ale vremii: Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru-Lecca, Veronica Micle, care i-au întreţinut şi diversificat inspiraţia faţă de iubire. Astfel, ne apropiem de povestea de dragoste, ca o comunicare sufletească între Veronica Micle şi Mihai Eminescu, reflectată cu sinceritate de corespondenţa celor două personalităţi, care a durat ani de zile. Patrimoniul epistolar din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea cuprinde nouăzeci şi trei de scrisori semnate de Mihai Eminescu şi cincisprezece epistole redactate de Veronica Micle. În prefaţa Istoria unei comori ascunse a unui volum recent apărut Christina Zarifopol-Illias din SUA, apreciind amorul dintre cele două personalităţi literare scrie „Eminescu şi Veronica Micle se iubeau cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime. Se iubeau chiar şi cu lacrimi…”.

În incursiunea noastră epistolară vom încerca să ilustrăm cu câteva secvenţe din duioasa poveste de iubire.

În scrisoarea trimisă la 29 august 1879 sub semnătura Mihai, poetul dorea să fie alături de Veronica Micle: „Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu-mi pot închipui altă viaţă, decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc” şi încheia „Dulcea mea amică”.

La 23 octombrie 1879 i se adresa „Dulcea mea amică” scriindu-i din Bucureşti: „Prin văzduhul ploios şi înnegurat îţi trimit mii de sărutări şi doresc ca una cel puţin să-ţi atingă guriţa” sub semnătura „Al tău pentru totdeauna, Eminescu”.

În epistola din 8 februarie 1880 Veronica i se adresa „Miţicule iubit” şi îi scria spre final „Miţicule, Miţule, Miluţă te sărut şi te sărut şi te pup…”.

La 27 martie 1880, pe o vreme bacoviană, din Iaşi, i se adresa Eminului iubit cu o mare tristeţe în suflet „Recunoaşte scumpul meu … că în momente de amare decepţiuni şi de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură şi confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu şi care poate tu nici le mai citeşti” semnând sub steaua amorului „Te sărut din suflet, Veronica”.

Cele mai frumoase rânduri din scrisorile celor două mari talente din literatura română reflectă dragostea sufletească, sinceritatea de a fi împreună şi la bine şi la rău, înţelepciunea de a înţelege anumite realităţi şi greutăţi, sfiala de a se adresa duhovnicesc cu o simţire gingaşă, delicată şi pornită din inimă. Frumoasa corespondenţă dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu este o duioasă invitaţie la lectură, de unde ne putem adăpa sufletul din apa vie a simţirii româneşti.

Stelian Busuioc

dr. György Géza-Árpád