Bicentenar Dostoievski Staraia Russa – locul „naşterii” Fraţilor Karamazov | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 9 decembrie 2021
Home » Cultură »
Bicentenar Dostoievski
Staraia Russa – locul „naşterii” Fraţilor Karamazov
<h5><i>Bicentenar Dostoievski</i></h5> Staraia Russa – locul „naşterii” Fraţilor Karamazov

Bicentenar Dostoievski
Staraia Russa – locul „naşterii” Fraţilor Karamazov

  • Ernest Hemingway: Dostoievski nu poate fi recitit
  • Mircea Cărtărescu: În fiecare an îi recitesc opera completă

Pe vremea comunismului maghiarii din Harghita nu se întâlneau tot la două zile să croiască planuri comune cu cei din Ungaria: judeţul era înfrăţit cu regiunea Novgorod din URSS şi se făceau anual vizite între cele două administraţii – „pe linie politică, sindicală, culturală, de tineret şi presă”, cum se spunea în limbajul de lemn al timpului. Despre afaceri nu se vorbea defel, deşi industria harghiteană, în speţă cea de mobilă, exporta masiv în fostul spaţiu sovietic. Aşa am ajuns, fără să-mi fi exprimat vreodată această dorinţă, în îndepărtatul Novgorod, cândva inima spirituală a Rusiei, cel mai bătrân oraş slav pomenit în documente istorice, locul în care s-au scris, pe coajă de mesteacăn, cele mai vechi cronici ruseşti, cnezii novgorodeni fiind cei care au pus bazele Rusiei Kievene.

Văd în fiecare zi prin presă severe aserţiuni cum că nici nu puteai să te gândeşti la trecerea graniţei fără să dai socoteală securităţii. Am fost la peste 1.800 km de ţară şi nu m-a prelucrat nimeni la plecare şi nu mi-a cerut nimeni un raport după întoarcere, deşi pe atunci relaţiile româno-sovietice erau destul de încordate, iar disputele Ceauşescu-Brejnev deveniseră notorii. Autorităţile m-au tratat însă cu aceeaşi indiferenţă ca şi cum aş fi stat o săptămână la Cârţa, locul în care pe atunci copilărea dl Kelemen, fostul, actualul şi viitorul vicepremier al României.

Peripeţiile vizitei frăţeşti pot fi povestite altcândva: ca să mă circumscriu strict temei culturale, trebuie spus că în 1981 îmi era foarte vie în minte extraordinara peliculă Rubliov a lui Tarkovski – şi dacă tot mă găseam acolo, mă pălise obsesia să-i găsesc urmele maestrului său, Teofan Grecul, care a lucrat circa 15 ani în Novgorod începând, probabil, cu 1370. Vizita se făcea întotdeauna „în duet” cu un coleg de la ziarul Hargita, iar gazdele noastre nu erau prea încântate că ne interesează asemenea teme: obiceiul era ca delegaţiile străine să fie purtate prin fabrici şi uzine, cum făceam şi noi dealtfel cu oaspeţii din afară în epoca aceea. Pe timpul lui Brejnev antioccidentalismul sovietic era gonflat la maximum şi ruşii erau decuplaţi complet de la cultura europeană, nici unul din cei cu care am stat de vorbă nu ştia măcar franceza elementară, deşi în anii Ţarilor aceasta era practic limba de comunicare a clasei emancipate. La sfârşitul Secolului XX, şeful secţiei culturale de la Novgorodskaia Pravda încă nu auzise absolut nimic despre Brâncuşi.

Nu speram prea multe în acest context dar, spre surpriza noastră, am avut succes şi am fost duşi într-o dimineaţă la biserica din Veliki Novgorod, pe cupola căreia trona Pantocratorul lui Teofan, una din operele cu origine certă ale maestrului grec. Întreaga biserică era pe atunci într-o stare destul de jalnică, iar frescei abia i se ghiceau cotururile şi liniile mai tari. Însoţitorul nostru, chiar şeful secţiei culturale al ziarului din Novgorod, ne spusese însă că arheologii descoperiseră sub podea, cu zece ani înainte, mici bucăţele de frescă din această lucrare. Nisipul le-a păstrat perfect, iar specialiştii au putut să recupereze aproximativ 260.000 de fragmente pe care lucrau încă, cu o minuţiozitate şi o răbdare care mi-au trezit admiraţia sinceră, la reconstituirea picturii. Teofan, născut în capitala Bizanţului, unul dintre părinţii iconografiei slave, este astăzi canonizat de biserica rusă, alături de ucenicul său Andrei Rubliov – cel mai mare pictor rus de icoane şi fresce din Evul Mediu. Lucrările lui Teofan transmit o mare intensitate obţinută dintr-o pictură aproape monocromă, în vreme ce Rubliov este recunoscut prin graţie şi luminozitate, prin nuanţele calde şi blândeţea chipurilor, dar şi ca autor al primei imagini din lume care încearcă să surprindă plastic Trinitatea. Interesant este că marile creaţii ale lui Rubliov sunt cvasicontemporane cu frescele de la Voroneţ.

***

Obiectivul pe care-l vizam noi era însă Casa memorială Dostoievski de la Staraia Russa – necuprinsă iniţial în programul rigid al acestui tip de vizite şi care – ştiam de la colegii care fuseseră în anii precedenţi – era foarte greu de modificat. Nu-mi explic cum s-a reuşit şi de data aceasta. Mâine se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Fiodor Dostoievski, unul din cei doi titani care alcătuiesc culmile literaturii ruse – şi iată că s-a întâmplat să ajung acolo unde puţini români au fost – la singura locuinţă al cărei proprietar a fost vreodată Fiodor Mihailovici şi unde familia a locuit în următorii 46 de ani după moartea sa. Din păcate, scriu doar din amintiri, însemnările din acea călătorie, uimitoare în felul ei, fiind definitiv pierdute.

Cum în 1981 se comemora centenarul morţii, la Casa Dostoievski am fost primii oaspeţi străini după renovare. În hol trona marele tablou clasic al scriitorului, cunoscut din manualele şcolare (erau timpuri în care acestea promovau portretele lui Tolstoi şi Dostoievski, nu fotografia Andreei Esca), comandat de însuşi fondatorul uriaşelor Galerii Tretiakov din Moscova (al căror tezaur, apropo, cuprinde peste 130.000 de opere ce acoperă o istorie plastică de peste 500 de ani, de la iconarul Rubliov la expresionistul Kandinski). Biroul de la etaj al titanului literaturii universale era încărcat cu manuscrise originale. Pe atunci, când nu văzusem încă un original al lui Eminescu, foile scrise de mâna lui Fiodor Mihailovici m-au lăsat oarecum fără grai. Mai ales că în biroul de lucru de la etaj şi în camerele alăturate se găseau o sumedenie de obiecte autentice, fotografii personale, documente şi cărţi atinse de mâinile tremurânde cu care-şi pierduse de atâtea ori banii la cărţi, dependenţa de jocuri de noroc aruncându-l într-o sărăcie perpetuă, mâini care purtaseră însă şi pana unor scrieri fundamentale precum Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Însemnări din subterană, Oameni sărmani etc. Ştiam de acasă că aici a terminat, într-o perioadă de culme a creaţiei, Demonii, roman interzis de comunişti, în care redă parţial experienţa stranie a apartenenţei la un grup de liberali utopişti pentru care a făcut patru ani de muncă silnică în Siberia, aici a continuat Adolescentul şi a adoptat varianta finală, cu povestirea la persoana întâi, aici şi-a scris capodopera, Fraţii Karamazov, citită – se zice – în mod repetat de Stalin, ale cărei fascinante prototipuri feminine au fost identificate de cercetători cu persoane reale din Staraia Russa. Înainte de a fi trimis în Siberia, Dostoievski a fost condamnat la moarte prin împuşcare împreună cu grupul utopiştilor arestaţi şi duşi în piaţă pentru execuţie, suspendată în ultimul moment. Ceremonia execuţiei era în fond o parte a pedepsei, dar deţinuţii nu ştiau asta, unul înnebunind pe loc, iar scriitorul alegându-se cu o puternică depresie pentru tot restul vieţii.

Neputând fi vorba pe atunci de Internet, absolut toate informaţiile, culturale mai ales, se găseau în cărţi, în prefeţe, în biografii şi biobibliografii, în postfeţe – cel puţin aşa procedau editorii vremii, dacă luai Idiotul aflai absolut tot ce era esenţial din acest tip de anexe, fiind lesne să ignori opiniile ideologizate, foarte vizibile dealtfel. Ca să ştii ceva, trebuia să citeşti, nu exista altă soluţie. Azi primeşti doar traducerea propriu-zisă a operei, la un preţ prohibitiv. În rest, cică, eşti liber să crezi ce vrei (nu să ştii ceva temeinic). Custodele muzeului, o rusoaică de ispravă al cărei nume din păcate l-am pierdut o dată cu însemnările, ca şi numele pârâului pe malul căruia, între sălcii şi plopi, stă şi azi casa verde a scriitorului, ne spunea cu un aer confidenţial că, aflat într-o continuă lipsă financiară şi fiind plătit la fascicole tipărite în reviste (aşa apăreau, după moda vremii, marile romane ale vârstei de aur a literaturii ruse), Dostoievski, mereu constrâns să predea viitoarele capitole, era cam neglijent cu gramatica.

Spre deosebire de Tolstoi, cu care nu s-a întâlnit niciodată şi ale cărui mari mişcări epice reflectă trecutul istoric şi viaţa nobilimii ruse, Dostoievski a fost în vremea sa romancierul rus cel mai modern, fondatorul romanului psihologic, preocupat exclusiv de prezent şi viitor, influenţând decisiv scriitori aparţinând fazei moderne a literaturii mondiale – Kafka, Thomas Mann, Camus, Jean Paul Sartre, Marcel Proust, Faulkner, André Gide, Joyce, Ernesto Sabato sau Gabriel Garcia Marquez, gânditori precum Nietzsche („Dostoievski este singurul psiholog de la care am avut ceva de învăţat”, afirmă el), Cioran, Ludwig Wittgenstein şi Martin Heidegger exprimându-şi fără reticenţe admiraţia pentru Fraţii Karamazov,Freud numindu-l „cel mai impozant roman care s-a scris vreodată”.De altfel, opera lui Dostoievski a influenţat, uneori decisiv, nu numai literatura, ci şi filosofia, psihologia şi teologia Secolului XX. Dar nu e cazul să insist asupra valorii operei ori măiestriei construcţiei literare, acest căpătâi al literaturii universale are mii de exegeţi în toată lumea.

Dacă Hemingway era de părere că nu-l poţi reciti pe Dostoievski, Mircea Cărtărescu declara, recent, că-i reciteşte integral, în fiecare an, opera completă. Şi da, cu toată imensitatea şi vâltoarea masei epice din marile sale romane, Dostoievski poate fi recitit cu plăcerea lecturii dintâi: mi se întâmplă tocmai acum, reparcurgând Demonii, cu mai multă atenţie la detalii şi la modul unic în care zideşte lent caracterul personajelor. Iată că, uneori, Hemingway nu are dreptate.

Dintr-o lectură întârziată a unui eseu al lui Dinu Pillat aflu că prima menţiune în presa românească despre Fiodor Mihailovici Dostoievski este negativă şi apare în Telegraful la trei săptămâni de la moartea acestuia. Ea este semnată Z.F. şi aparţine unui anume Zamfir Arbore, care a luat parte, ca student la Petersburg, la constituirea unui comitet revoluţionar alături de nihilistul Naceaev, de la al cărui caz judiciar pleacă Dostoievski în scrierea romanului Demonii. Dostoievski a fost participant în public la judecarea criminalilor din grupul Naceaev, acesta fiind de fapt prototipul personajului Verhovenski din Demonii. Apartenenţa la cercurile anarhist-subversive îl determină pe Arbore, născut la Cernăuţi dintr-o familie boierească, să judece tendenţios biografia şi opera scriitorului rus.

În gândirea românească, primul care a semnalat valoarea scrierilor dostoievskiene într-un comentariu literar a fost C. Dobrogeanu-Gherea. Deşi modest ca valoare, comentariul lui Gherea a apărut în 1855, înainte cu un an ca literatul francez E.M. de Vogue să atragă atenţia publicului occidental asupra scriitorului rus. Criticii români afirmă că în literatura noastră influenţa lui Dostoievski se face remarcată direct în romanele Huliganii de Mircea Eliade şi Animale bolnave de Nicolae Breban. Pentru lucrătorii din presă e important de ştiut că Dostoievski a fost renumit în timpul său şi pentru activitatea de jurnalist, el conducând, în timpi diferiţi, trei publicaţii: Vremea, Epoca şi Grajdanin (Cetăţeanul).

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.