Amintiri din comunism (l)

Refugiat de ameninţările caniculei în satul meu natal, aşezare situată într-o zonă nelipsită de farmec a judeţului, împovărată de istorie, dar lipsită de orice reper de infrastructură turistică, am apelat la o firmă de catering din orăşelul vecin să-mi furnizeze masa de prânz. De la o pensiune care se respectă şi îşi respectă clienţii, meniul soseşte zilnic, cu o punctualitate… nemţească, la mine şi la alţi clienţi din zonă. O maşinuţă roşie opreşte în poartă, iar ospătarul comis-voiaj, cumulând şi calitatea de şofer, îmi oferă amabil caserolele ambalate cu pricepere şi fineţe. Mai schimbăm o vorbă, ne dăm bineţe şi omul îşi vede de circuit. De la început, am glosat şi asupra culorii maşinii. „E bine că e roşie!” – am remarcat. Omul a înţeles, fiind şi el mai urcat prin ani. Într-o imagine tot mai estompată, atât în memoria mea cât şi a lui, născut şi crescut într-un sat vecin de unguri foşti secui, o altfel de maşină, neagră, stopa în faţa porţii unor săteni „duşmani ai socialismului” şi duşi erau. Maşina Securităţii venea musai noaptea, furişată şerpeşte la „lumina” întunericului pe uliţele satului. Probabil, cât de securişti erau, tot aveau o fărâmă de conştiinţă a mârşăviei pe care o executau, venind noaptea. Doar în caz de urgenţă majoră ziua, cum vine azi SMURDUL la necaz.

Dar aşa, „pas cu pas”, cum titra un contemporan ajuns pe culmile puterii, socialismul se insinua mârşav în vieţile oamenilor, a sătenilor răvăşiţi de spaimă, ajunşi „pe culmile disperării” şi ale deznădejdii. Din abuz în abuz, satul a ajuns la etapa finală – socialismul biruitor asupra ogorului, colectivizarea agriculturii. Satul meu era ultima redută a împotrivirii, din zonă, dar a cedat şi el până la urmă. De fapt, doar unul dintre cele două sate care alcătuiau şi continuă să alcătuiască o comună. Nici acesta nu ar fi trebuit colectivizat, fiind o zonă muntoasă, cu prea puţin pământ productiv, de nu ar fi dat din coate cu disperare nişte neica-n drum, lipsiţi de pământ şi de respect pentru consăteni. La încheierea misiunii odioase şi abjecte, aveau să ajungă şi ei mari pe scara ierarhiilor politice pasagere. Nici sfârşitul nu le-a fost tocmai fericit. Pentru ei, Dumnezeu murise. În realitate, El îşi întorsese ochii pentru o clipă, să nu vadă mârşăviile indivizilor mărunţi şi limitaţi. Cu unele excepţii, care aveau mult de suferit ulterior, gospodarii aveau să semneze o adeziune cinică, nu doar contrară realităţii tragice: „De bună voie şi nesilit de nimeni…”, plagiind de fapt actul matrimonial din faţa preotului la căsătorie.

Cozi de topor nu au lipsit nici în plan local, adepţi şi susţinători zeloşi ai orizontului roşu, teleportat pe pământ românesc. Unii îndoctrinaţi în Uniune, înregimentaţi imediat după război, au făcut „totul şi chiar mai mult” spre a impune României regimul ţării de la Răsărit. S-au întors cu Divizia, duşi cu pluta pe valurile noii religii atee impuse cu forţa de păgâni, declaraţi prieteni şi apărători. Cei mai mulţi erau lupi în blană de oaie, de furat şi aceea. Spre cinstea lor, unii propagandişti întorşi în sat nu şi-au pierdut simţul umorului.

Abia întors din Marea Uniune, Moş Blaga, cum îl alinta satul, a fost uns primar. Venise cu o pradă de război consistentă, de care nu a scăpat toată viaţa. Nastasia era numele ei. Şi nici nu era doar de capul ei. În braţele femeii, ţipa de bucurie cât îl ţineau rărunchii fiul lor Nikalai, născut în plin război, coproducţie româno-rusă şi semn de netăgăduit al dragostei româno-sovietice. Într-o zi, la uşa primarului bate un tovarăş descins de la Raion. Era instructor de partid, trimis de conducere cu misiune concretă, cum i-a declarat primarului roşu dar hâtru: „Am venit, tovarăşu primar, să vă sprijinim în campania agricolă de recoltare a cerealelor păioase!”. Fără asemenea ajutoare dinspre clasa muncitoare, ţăranii nu mai ştiau când să „declanşeze” secerişul, nici ce înseamnă campanie. Mintea îi trimitea la războiul abia încheiat pe supravieţuitorii reveniţi acasă, scăpaţi de ororile Mondialului.

– Sări, mă Gheorghe, şi adă tovarăşului o seceră, dacă zice că a venit să ne ajute la secerat!, i-a strigat primarul omului de serviciu al instituţiei.

Nu se mai ştie cum s-a încheiat „campania…”, dar se cunoaşte cu certitudine că primarul roşu nu a apucat să ajungă Moş, dispărând la 60 de ani în Lumea Drepţilor şi a Egalilor. În schimb, urmaşul „de import” avea să fie unul dintre cei mai longevivi locuitori ai satului, bătând pe muchie suta de ani.

Curând, avea să se declanşeze o altă campanie, mult mai dureroasă pentru săteni: colectivizarea. Deposedarea ţăranului de pământ, de animale, de atelaje. Or, fără pământ, ţăranul nu mai avea sens. Nici lingvistic, nici faptic. Începea procesul destrămării şi al dispariţiei unei clase care a ţinut pe umeri istoria acestui neam, cu adânci tradiţii şi mari disponibilităţi sufleteşti. Ţăranul intra în istorie! Acolo a rămas.

L-au urmat şi tovarăşii comunişti, călăii de fapt ai clasei ţărăneşti. Dispăruţi în hăurile timpului şi ale istoriei, nu fără a lăsa să se perpetueze unele năravuri. Demagogia continuă, ajunsă „pe cele mai înalte culmi”. Nici cu prostia supuşilor, nici cu „ingineriile” suspuşilor nu stăm tocmai rău.

Dar să revenim la vremurile trecute. Cu uz didactic, spre neuitare doar. Că de corectat, de reconfigurat sau resetat nu mai e cazul. Doamne fereşte!

Maşina neagră avea să mai ruleze mult timp pe drumurile ţării. Unii dintre noi au mai apucat Volga neagră cu număr mic, terorizând lumea satului. La un moment dat, din 102 (101 era doar a tovarăşului prim!), în satele judeţului descindea un tovarăş mult mai mare decât instructorul de la raion – de-acum, eram Judeţ – cu nume de căruţaş în maghiară. De regulă, cât a fost mare, venea şi el să „sprijine” campania de recoltare, dar a cartofului, recoltat mai înspre toamnă, după ce începea şi şcoala, dar tot pe câmp, pe ogor. „Practică agricolă” era sintagma consacrată. Oprită Volga în mijlocul satului, după ce un secretar de primărie obedient îl saluta cu pălăria ridicată deasupra capului său pleşuv (de fapt, gestul era stereotip: umilul slujbaş se înclina până la pământ la trecerea oricărei maşini negre), politrucul de la judeţ striga din răsputeri o lozincă pe care o credea isteaţă: „Bolnavii la spital, bătrînii la azil, restul pe câmp!”. Era ca o sentinţă cu condamnare. Cei care se aflau prin preajmă dispăreau urgent. Dar nu în direcţia ogorului cu cartofi. Zbirul închidea abuziv nu numai şcolile, ci şi toate unităţile comerciale de pe raza satului. Cei care îl cunoşteau îl evitau de regulă. Şi cât se credea el de becher, doi tractorişti aveau să-l lase fără replică.

– Voi de ce nu semănaţi?! a sărit cu gura tovarăşul, sărind din maşină ca un prădător feroce. Era vremea semănatului de toamnă şi oamenii îşi trăgeau sufletul de oboseală, la o ţigară, la marginea tarlalei.

– Păi, cum să semănăm dacă nu suntem fraţi, omule!, l-au lămurit cei muştruluiţi.

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii