Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Mai anţărţ, reporterii băgaţi în seamă de MApN şi purtaţi pe la Kandahar se întreceau în elogii despre capacitatea combativă a ostaşilor noştri. Ţi-i şi imaginai avântaţi în prima linie, ca-n „Atacul de la Smârdan” al lui Nicolae Grigorescu. După dezastru, comentatorii specializaţi pe teme de siguranţă naţională relatau sec că România n-a participat în Afganistan decât la operaţiuni de pază şi menţinere a securităţii. Ca să vezi! Împărţim frăţeşte victoriile, dar nu şi înfrângerile.
Dar asta e optica de acasă a inşilor care consideră că-i ajută pe guvernanţi dacă le ţin isonul. Adevărul fiind cam la mijloc: când se aflau în misiune în regiunea Qalat, atacurile insurgenţilor asupra trupelor române erau zilnice, aşa cum au fost ostaşi care pe tot parcursul stagiului n-au participat la nici o luptă. Ceea ce nu înseamnă că au fost acolo degeaba: misiunile de a garanta securitatea unui aeroport, unui oraş sau a unei clădiri oficiale nu sunt în nici un caz pentru amatori.
Sigur, nu România era pe-acolo factorul strategico-decizional, dar vrem-nu-vrem, istoria ne va înşirui la înfrânţi, alături de SUA şi de floarea militară a Apusului. Drept este că am câştigat imens în alt plan: e limpede că cei 32.000 de militari care s-au călit în Afganistan sunt la ora actuală baza Armatei Române. Am dat tributul nostru de sânge (27 de morţi şi 227 de răniţi), tributul nostru financiar (peste 3 miliarde de lei), moral şi afectiv (nu-i uşor să te împaci cu realitatea că o mamă româncă îşi plânge feciorul ucis pe drumurile aride ale acestei ţări ciudate); dar să nu-mi spună cineva că o armată care n-a mai luptat din al Doilea Război Mondial ar face actualmente faţă unei conflagraţii fără o experienţă reală şi recentă într-un teatru de operaţii. Pe lângă acestea, a crescut credibilitatea României ca actor al comunităţii internaţionale, deoarece armata a făcut indirect politică externă pentru ţara noastră – un domeniu în care nu excelăm deloc după 1989.
Deciziile de a merge în Serbia, în Irak ori Afganistan pot fi controversate, dar experienţa unor militari care au idee despre ce înseamnă războiul contemporan este nepreţuită. Nu e atât de îndepărtat momentul 1989, când aveam circa 370.000 de militari care nu ştiau ce să facă, întreaga armată a fost bulversată de câteva sute de diversionişti. Pe tema asta a aşa-zisei revoluţii se tot învârt cuvintele până se îngroaşă magiunul, dar oricum am întoarce lucrurile, pentru acea armată română anul 1989 înseamnă în fond o înfrângere. O înfrângere internă, să zicem, pentru că n-am avut ghinionul unei invazii.
Mii de motive (reale sau nu) pot fi invocate pentru eşecul din Afganistan, între care precumpănesc deciziile unui preşedinte haotic precum Trump şi ale unuia actual care, acum 15-20 de ani, poate că ar fi înţeles ce trebuia să facă. Pregătirea precară a politicienilor şi lipsa de control au facilitat situaţii ca militari cu funcţii mari să dezinformeze copios, ca afgani corupţi să învârtă banii de sprijin precum clanurile interlope de la noi, iar în final brava armată afgană să nu lupte aproape deloc şi să lase aparatură şi armament de ultimă oră în mâinile unora cu mentalitate submedievală.
Cine nu înţelege birocraţia din armată crede că, cel puţin în această zonă, nu e loc de corupţie şi şpagă. Mai ales în timpul comunismului. Ofiţerii în rezervă aveau, cică, fiecare, echipament complet pe măsură şi pe numele lor. La o mobilizare pe timpul lui Ceauşescu, vestonul semăna mai mult cu mantaua, centura lipsea, iar bocancii… Practic, un om căruia-i dai noaptea încălţări cu 3 numere mai mari şi în 2-3 ore trebuie să fie în misiune este practic scos din luptă. N-are cum să-şi rezolve problema decât dacă optează pentru tenişii de-acasă şi atunci va îngheţa în prima noapte… Dar pe hârtie toate erau ca-n rai, cei de sus erau siguri că lucrurile merg strună, fiecare are ce-i trebuie. Aşa erau siguri şi de armata din Afganistan. Toată lumea conta pe 300.000 de militari instruiţi, motivaţi şi bine înarmaţi, azi aflăm că nu erau nici pe sfert. Adică în 20 de ani s-au făcut mii de raportări – şi înseamnă că în majoritatea s-a minţit. Nu vă miraţi, astfel de lucruri chiar se întâmplă, mai ales în sistemele închise, unde controalele sunt rare şi doar ierarhice.
Constatându-se ulterior că marile mase de militari fuseseră atât de uşor de păcălit, în anii de după 1989 s-au făcut numeroase concentrări de câte 3-4 săptămâni. Se făceau şi înainte, nimeni nu se mira. Doar că atunci nu se lua cu totul conducerea cu drept de semnătură a unei unităţi economice, îi luai pe rând. Dar haosul se instalase şi apăruseră coloneii şpăgari. Din cei mobilizaţi la una din concentrări, jumătate nu se mai prezentaseră – adică toţi privaţii. Aceştia prinseseră ceva cheag şi coloneii de la centrele militare aveau deja în porthart planurile vilelor pe care le vor construi… Degeaba le spuneai că nu se poate să umple locurile goale concentrând arbitrar şi decapitând unităţi funcţionale, te repezeau grobian şi nu prea aveai ce comenta, erai deja sub jurisdicţie militară.
Pe lângă aceste măgării, aflai şi cât de competenţi erau unii. Corpul rezerviştilor era o schemă mare-mare în care fiecare om avea locul său fix, dar foarte puţini ştiau ce aveau de făcut într-o situaţie reală. Am fost curios şi am aflat că trebuia să comand o unitate dintr-un domeniu în care-ţi trebuiau studii de specialitate, să ştii logaritmi şi balistică, ceea ce eu nu făcusem niciodată. Mă străduiesc să înţeleg multe şi pot suporta măsuri austere, dar nu pe cele tâmpite. Am insistat să mă schimbe pe ceva ce ştiu în mod real: mi s-a spus că n-are rost, oricum toate pătrăţelele trebuie bifate. Nu conta cu cine, să fie acolo un nume şi o adresă adevărate. Aşadar, chestia cu rezerviştii semăna oarecum cu o fantoşă, tragedia era că marii comandanţi şi factorul politic chiar contau pe ea şi o luau de bună în calculele strategice.
La vârsta mea, am o idee despre ce înseamnă să ai încredere în armată, în conducători, în tot ceea ce înseamnă siguranţă pentru familie, pentru societate, pentru ţară. Ştim că toate lucrurile costă, că te confrunţi mereu cu situaţii noi, extrem de dificil de gestionat, cum este plecarea afară a tinerilor (după ce că nici unul n-a mai făcut armata, câţi s-ar prezenta mâine la o mobilizare generală?), că nu e uşor, că sunt probleme de buget, dar una din iresponsabilităţile majore este să-ţi dezinformezi comandanţii – care vor face acelaşi lucru pe cale ierarhică şi aşa ajungi la ce se întâmplă în Afganistan.
Simplu ca bună ziua.
M. GROZA
