„22 decembrie 1989. Piaţa centrală din Miercurea Ciuc, cea din faţa sediului Comitetului judeţean de partid, numită de noi, în batjocură, aşa mai în surdină, piaţa aplauzelor. Casa albă nu se mai vede din fumul negru ce o înconjoară din toate părţile. Cineva vorbeşte la microfon, în limba maghiară. Grupuri numeroase de tineri, majoritatea aflaţi, vizibil, sub influenţa alcoolului, urlă –fiindcă a cânta este cu totul altceva! – cântece maghiare cu caracter revanşard, iredentist şi revizionist, sfâşiind, cu ură, drapelele tricolore româneşti, pe care apoi le calcă în picioare, jucând pe ele ceardaşul unguresc! Mi se urcă sângele în cap şi prima pornire este de a mă repezi spre unul dintre aceşti indivizi ca să-l strâng de gât. Îmi revin însă repede, cineva parcă mă trage de mânecă, trezindu-mă la realitate, şoptindu-mi: stai cuminte dacă vrei să mai ieşi viu de aici!”
(Sunt scene trăite de autorul acestor rânduri, descrise în vol. „Sub cumpăna veacului”, Ed. Petru Maior, Tg. Mureş, 1995).
∗∗∗
Au trecut de atunci aproape trei decenii. Csibi Barna, cunoscut acum de întreaga ţară, era în acea vreme un băieţel nevinovat, care, chiar dacă a trăit evenimentele din decembrie 1989, nu a priceput nimic din ceea ce s-a petrecut atunci. A fost însă crescut şi educat în noua eră a libertăţii şi în noile condiţii „democratice”, create după 1989, când s-a produs separatismul şcolar pe criterii etnice, ce a condus la autoizolarea elevilor de etnie maghiară, nu pentru că au cerut ei, sau părinţii lor, ci aşa au vrut educatorii, dascălii lor, cei care au afirmat atunci că „limba română este un element de oprimare a minorităţii maghiare!”. Aşadar, Csibi Barna şi generaţia sa, ca şi toate cele care au urmat, nu sunt decât produsul educaţiei şi instrucţiei ce se fac azi în aceste şcoli bantustanizate.
Practic, începând cu acea separare etnică, limba română a dispărut din şcolile şi secţiile cu limba de predare maghiară. Dacă cineva ar avea curajul să controleze acest fenomen, sau dacă s-ar da corect notele ce trebuie acordate absolvenţilor acestor şcoli sau secţii, la disciplina Limba şi literatura română, procentul de promovabilitate a bacalaureatului cu siguranţă nu ar depăşi 5, cel mult 10 la sută! S-a convins de acest lucru, nu demult, fostul ministru al Educaţiei, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o în judeţul Harghita. Atunci, la una dintre şcolile din Miercurea Ciuc, cu limba de predare maghiară, nu a putut schimba nici o propoziţie în limba română! Urmarea? I s-a arătat uşa!… La cererea expresă a UDMR.
Fiindcă, vorba aceea, ce a căutat ministrul de la Bucureşti la Csíkszereda, în „ţinutul secuiesc, autonom”? Nu avea ce căuta el acolo „un reprezentant al invadatorilor”! Şi mai ales să ceară să i se vorbească şi în limba română! Nu fiindcă aici „unde noi suntem locuitorii băştinaşi, să cerem fiecărui invadator, fără rădăcini aici, să ni se adreseze în limba maghiară!” (Kolumbán Gábor în „Europai-Idő” nr. 23/2006).
Oare n-ar fi trebuit întrebaţi, mai degrabă, în mod normal, dascălii lor cum îşi justifică salariul pe care l-au luat timp de 4 ani (Ca să nu zic 12 ani, de-a lungul cărora se zice că „se învaţă” Limba română!)? De ce această situaţie? Fiindcă „limba română a devenit cea mai grea materie pentru elevii maghiari, depăşind proverbiala matematică” (Balázs Lajos în „Ateliere metodice”, 1999), a declarat unul dintre profesorii de Limbă română, dr. în ştiinţe filologice, din Miercurea Ciuc. Asta, în timp ce engleza sau germana se învaţă cu mare uşurinţă, spunea tot el. Cum se explică? Ne lămureşte cât se poate de clar domnul Frunda György: „A devenit o vanitate să nu se înveţe limba română în liceele maghiare. Se zice că aşa suntem maghiari autentici, dacă nu ştim limba română”. Un moment de luciditate! Şi un moment al adevărului!
Tragedia nu constă doar în neînvăţarea şi necunoaşterea limbii române, adică limba ţării în care s-au născut şi trăiesc toate generaţiile de unguri din România de după 1918. Tragedia adevărată este aceea că toate aceste generaţii au fost crescute şi educate în spiritul iredentismului şi revizionismului, cultivându-se permanent ura faţă de poporul român, „invadator”! Aşa s-a întâmplat că secţiile româneşti de la liceele pedagogic şi sanitar din Odorheiu Secuiesc au fost alungate din oraş, imediat după 1990, motivându-se că „prezenţa claselor româneşti în Odorheiu Secuiesc dăunează procesului instructiv-educativ în limba maghiară” (Comunicatul nr. 12 din 4 aprilie 1990 al Primăriei din Odorheiu Secuiesc).
De atunci deci, în toate şcolile cu limba de predare maghiară din „secuime”, procesul instructiv-educativ în limba maghiară se poate desfăşura fără a mai fi pus în pericol de prezenţa claselor româneşti.
Dar acesta a fost doar unul dintre multele episoade brutale, începute după 1918 şi continuate apoi din 1990, în care elevilor maghiari din România li s-a vorbit şi li se vorbeşte deschis de „hoardele năvălitoare ale valahilor”, despre „opincile pline de sânge ale bandelor de valahi”, despre „cea mai ticăloasă naţiune de pe suprafaţa pământului” (Cronica neagră în Caiete ale istoriei locale, 2004, publicaţie ce apare sub patronajul Fundaţiei „Kemeny János” din Topliţa). Motiv pentru care tot ce este românesc, pentru maghiarii din România, în primul rând pentru tineri, „este superlativul odiosului ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele!” (Emil Dandea).
Toate acestea s-au petrecut şi se petrec în Ardeal, mai ales în aşa-zisele „judeţe secuieşti”, unde tineri, precum Csibi Barna, au învăţat şi învaţă că „aici, pe Pământul Secuiesc, unde noi suntem locuitorii băştinaşi, să avem curajul să-i cerem fiecărui invadator, fără rădăcini aici, să ni se adreseze în limba maghiară. (…) Să ne intre bine în cap că puterea română de ocupaţie, asupritorii noştri, îşi clădesc planurile de nimicire a maghiarilor pe indiferenţa noastră” (Kolumbán Gábor, ibid. 2006).
Csibi Barna este unul care nu a rămas indiferent faţă de „procesul de nimicire a maghiarilor”, aflaţi „sub cea mai cruntă prigoană a românilor, un popor vagabond, venetic, fără patrie, care s-a aşezat pe străvechiul pământ al maghiarilor!” (Csobánczi Elemér în Ungaria Mare sau moartea naţiunii). Iar atunci Csibi Barna a reacţionat, a răspuns prompt la apelurile făcute în numele naţiunii maghiare. Şi l-a spânzurat pe Avram Iancu. I-a spânzurat, prin acest gest simbolic, pe toţi românii transilvăneni. Fiindcă, cum bine scria istoricul Ion Bulei, „Avram Iancu a trăit o dramă, iar drama lui e practic drama românilor din Transilvania de la jumătatea secolului al XIX-lea”. Este, de fapt, drama dintotdeauna a românilor transilvăneni de-a lungul veacurilor când Transilvania nu a fost decât o amarnică Golgotă, pe care ei au trebuit s-o urce, generaţie după generaţie, în chinuri cumplite.
Nu trebuie să se uite nici faptul că Csibi Barna era comandantul uneia dintre organizaţiile extremiste ale iredentismului maghiar din România, „Garda secuiască”, organizaţie para-militară, faţă de care autorităţile române manifestă un total dezinteres, chiar dacă se ştie că ea este organizată după modelul organizaţiilor de tip fascist din vremea lui Horthy, precum: „Partidul Crucilor cu Săgeţi” (nylaşiştii), „Ordinul vitejilor”, „Garda zdrenţăroşilor”, „Vânătorii turanici”, „Uniunea camaradenească”, „Asociaţia generală a tiraliorilor unguri” etc.
Iată de ce Csibi Barna şi camarazii săi nu ar avea nici un moment de reţinere pentru a aplica, dacă s-ar ivi prilejul, „învăţăturile” cuprinse în ticăloasa broşura intitulată „Nincs Kegyelem” („Nu există îndurare”) a descreieratului Dücső Csaba, scrisă în 1940. Aceasta este deci concepţia de viaţă a tinerelor generaţii de unguri din România, deci şi a lui Csibi Barba, socotit deja un erou naţional al maghiarilor, fiindcă prin gestul lui, el nu a făcut decât să ne transmită încă o dată că „nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tindem cu toate mijloacele la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi. (…) Şi cu cât vom avea mai multe libertăţi, cu atât vom lucra mai intens, cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru statul român, căci nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie decât ca să le îndreptăm în contra lor” (Emil Dandea). Fără comentarii! Dar de ţinut minte! (Va urma)
Ilie ŞANDRU
Veniti cu cereri de interventie in dosarul 14776/302/2018 deschis la Judecatoria Sector 5 pentru dizolvarea udmr: http://dizolvareaudmr.blogspot.com
Scuze. Nr. corect de dosar: 13776/302/2018.
Vãd cã primul episod a fost sters, dar continuati în aceasi notã.
Rog deci redactia sã steargã de urgentã si noile episoade, pentru cã aceste texte incitã la urã interetnicã, deci încalcã codul penal.
Despre ce era mai exact primul episod?
Afirmatii mincinoase, instigatoare. Ca tot serialul.