Vremuri vechi, vremuri noi, aceleaşi păcate
- Fiţi solidari cu Mugur Isărescu!
În 1929 s-a votat în Cameră crearea Casei autonome a căilor ferate, iar în fruntea instituţiei „a fost numit un inginer din Ardeal, cu un salariu de aproape 4.000.000 de lei pe an, cam 320.000 de lei pe lună, când muncitorul cel mai calificat nu ajungea la 8.000 de lei, iar inginerul specialist la 15.000 de lei. A fost o indignare aproape generală…”, scrie Ion Constantinescu într-o carte apărută acum 52 de ani, Din însemnările unui fost reporter parlamentar.
Ei, în anul de graţie 2025, doar şeful CFR Călători (inginerul din 1929 purta măcar responsabilitatea integrală a Căilor Ferate) declara venituri lunare de 11.000 de euro. Să mai spunem că viteza medie a trenurilor române de călători este aproape jumătate comparată cu cea din 1929 – şi că întreaga instituţie era, atunci, rentabilă?
Care va să zică aceleaşi tare, aceleaşi rele obiceiuri, care ne spun explicit de ce România nu este Norvegia şi nici nu va fi vreodată. Dacă sunteţi curioşi, indemnizaţia netă lunară a Guvernatorului Băncii Naţionale este de 85.238 de lei (de trei ori mai mare decât a echivalentului polonez şi mai consistentă decât a celui din SUA!), adică 1.022.856 de lei pe an – şi cam pe-acolo se află şi indemnizaţiile celor 3 viceguvernatori. Adică plătim doar pentru 4 inşi peste patru miliarde de lei, iar noul prim-ministru îi va pune pe pensionarii cu peste 4.000 de lei să-şi plătească CASS-ul, să fim adică solidari.
Fiţi solidari cu Mugur Isărescu ar putea fi noul slogan guvernamental pentru următorii 10 ani, în care cei mai de jos vor plăti cu sudoare şi sânge lăcomia, indolenţa şi incapacitatea celor de sus. Bulgarii, al căror guvernator nu ştiu dacă ia 25 la sută din indemnizaţia Isărescului, sunt pe buza intrării în zona Euro, iar noi aproape că riscăm falimentul de ţară. Fostul consilier al premierului, Dragoş Anastasiu, acum vicepremier cu reforma, spunea că pentru a performa în sectorul public trebuie aduşi oameni „bine plătiţi. Altfel nu se poate”. Proaspătul demnitar n-a observat că treaba cu plata e rezolvată demult, marea problemă a statului român rămâne performanţa…
Ştim câte venituri au parlamentarii actuali – de la indemnizaţia de bază la bani pentru chirie, diurnă, transport, telefon şi cheltuielile cu biroul parlamentar din teritoriu. În 1922, sub regimul Averescu, nu erau telefoane mobile, dar, spune acelaşi reporter parlamentar, „deputaţii primeau câte trei diurne pe zi şi s-au cheltuit aproape 1.000.000 numai pe apă de colonie! Se întreţineau 38 de camere mobilate puse la dispoziţia a cinci funcţionari superiori”.
Acum ca şi în antichitate, cetăţenii părăsesc statul prost condus
În 1920, numărul transilvănenilor care au emigrat în America ar fi ajuns, după unii cercetători, la 168.000. Iată-l pe dl profesor Iorga, revoltat în Camera Deputaţilor: „Cum, noi avem vreun interes să scoatem ţărani din ţară? Este ceva îngrozitor! Vreţi să rămânem numai cu paraziţii?”. Iar după intervenţiile unor deputaţi ai puterii (…): „Sunt posibile lucrări publice; să se facă din piatră seacă… Faceţi un împrumut, faceţi ceva, dar ţineţi oamenii acasă… (…) Mai tăiaţi din funcţionarii inutili!”.
Nicolae Iorga avea viziune. Ştia ce înseamnă ca o ţară să-şi piardă capitalul de bază, omul. Ştia că polis-urile, oraşele-stat greceşti, care erau în permanent conflict din dorinţa de dominaţie, au implementat elemente ale democraţiei nu numai din înţelepciune, ci şi din necesitate. Pe atunci populaţia era puţină, micile state cu legi şi zei proprii aveau nevoie de ostaşi, agricultori şi constructori de nave pricepuţi. O bună conducere, cu principii de distribuţie cât de cât corecte, cu recompense pentru merituoşi, nu pentru mincinoşi, cu grijă pentru văduvele de război şi copiii lor, reuşeau să creeze un influx de populaţie din polisurile vecine; practic, cu cât conduceai mai bine, cu atât deveneai mai puternic. Cu cât conduceai mai prost, deveneai mai slab şi – ulterior – asimilat. Conducătorii noştri n-au înţeles nici astăzi, după 2800 de ani, că cetăţenii părăsesc statul prost condus. Sunt bucuroşi că scapă de critici, de opoziţie, aşa cum Iliescu era bucuros, după Piaţa Universităţii, că scapă de „legionari şi fascişti”, care au fugit în Occident. Pare-se că nici cu asimilarea de alte state nu stăm prea rău…
Unii cercetători estimează că între 1900 şi 1914 au emigrat aproximativ 120.000 de români ardeleni în SUA, iar în 1920, numărul a ajuns la 168.000. Astăzi avem cea mai mare emigraţie din lume, cu excepţia Siriei, în inconştienţa şi indiferenţa unei clase politice abjecte, interesată doar de rente, privilegii şi averi. După unele aprecieri (că de! suntem în Secolul XXI şi umblăm cu aproximaţii!) circa 5-6 milioane de români au fost obligaţi să-şi caute pâinea în alte zări de un stat condus de oligarhi imbecili. Toţi preşedinţii şi prim-miniştrii post-revoluţionari au privit această scurgere vitală dintr-o ţară înjunghiată ca pe ceva normal, adică vedeţi voi, ăştia care ne criticaţi, noi, vizionarii şi revoluţionarii v-am adus libertatea, normal că acum fiecare-şi caută idealul…
În primul rând, erau (şi sunt) fericiţi că scapă de masa critică, cea care i-ar fi putut da jos de la putere şi ciolan, apoi pentru că erau vizibil incapabili să ofere o soluţie (gândiţi-vă la cronicul impotent social Ciorbea, la plutirea în ireal a preşedintelui Emil şi la cinismul lui Băsescu, care-i îndemna pe medici să se ducă acolo unde câştigă mai mult, ignorând miile de euro băgaţi în educaţia lor de bietul contribuabil român).
Acuma, că la vremuri noi conducem tot noi, premierul şi cei 5 (cinci!) viceprim-miniştri ne tot spun că va fi greu, dar să sperăm că va fi mai bine.
Numai că politicienii uită întotdeauna că speranţa are două definiţii: unii inşi cred că nu moare niciodată, alţii spun că speranţa e mama proştilor…
Mihail GROZA
