Reformă şi reformaţi
Îndată ce Bolojan şi Orbán, premierii celor două state vecine şi prietene, şi-au strâns mâna cordial la despărţire la Palatul Victoria din Bucureşti – România, gata să-şi însoţească stăpânul de la Budapesta pe drumul bătătorit al Tuşnadului, marele nostru politician Kelemen Hunor declara apropo de prăduirea bugetului nostru naţional că „nu trebuie să căutăm vinovaţi”. Iniţial, m-am gândit să-i replic, cu mânie proletară: „Ba, musai, Hunor-ur! Organele noastre abilitate să-i găbjească şi să le aplice dreaptă măsură, nu să sacrifice poporul nevinovat de prăduire!”. Dar înainte ca stăpânul său de facto să mai adauge ironic, de nu batjocoritor, că urmează să părăsească „pământul românesc” şi să se îndrepte spre… Transilvania, mi-a picat fisa. Mare cât moneda de 50 de bani: omul are dreptate, nu degeaba este cel mai mare stâlp al coaliţiei! Mereu la înălţime.
Da, vinovaţii nu trebuie căutaţi, se ştiu, mişună chiar în jurul său tot soiul de prădători bugetofagi. Se cunosc şi demolatorii Praidului, dar nu se spune. Rămâne doar să le fie aplicată varianta punitivă Eminescu, într-o situaţie similară de pe când scria la gazetă: „…şi în două temniţi large, cu de-a sila să-i aduni…”. Nu ne spune de ce două temniţi şi nu una, nici dacă Rahova ar dispune de atâta spaţiu pentru puşcăriaşi de lux, ca să nu ne punem prea rău cu Coana Europa, tolerantă şi ocrotitoare cum o ştim.
Mai rămâne o simplă formalitate, nu? Şi o întrebare incomodă: cine să-i prindă, cine să-i judece şi cine să-i condamne? Nu cumva domnul procuror care a sustras din dosarul cauzei probele care acuzau de viol un biet preot care „spovedise” o păcătoasă minoră, dându-i canon un mic viol, executat personal?! Ce, era să-i ia şi banii, nu doar să-i prescrie păcatele?! Sau o judecătoare narcomană, care îşi stimulează simţul dreptăţii cu substanţe interzise… minorilor, aşa cum a aflat că procedează unii sportivi de performanţă depistaţi. Sigur, nu generalizăm, sperăm că sunt doar cazuri răzleţe, scăpate de sub controlul raţiunii şi al legii. De deontologie, nu ne mai poticnim. Din păcate, nu puţini dintre „oamenii legii” se cred cu mult deasupra legii şi o violează din toate poziţiile, precum sfântul părinte. Şi că aceasta nu se aplică şi în cazul lor, fiind mai presus. Generoşi, o împart altora, pe bani mulţi. Nu întâmplător, chestiunea reglementării pensiilor speciale, a condiţiilor de atribuire în baza unei durate clare de activitate şi în cuantum uman a stârnit atâta foşgăială în sistem, a generat valuri de proteste în breaslă. De acord: teoretic, nu există „pensii speciale” (afirmă reprezentanţi ai breslei magistraţilor). Poporul nici nu le spune „speciale”, uzitând un termen nu tocmai onorant: „nesimţite”. Totul prin comparaţie. Adjectivul este valabil şi în cazul pensiilor umilitor de mici. Iar contributivitatea este doar vorbă-n vânt. Sau, cel mult, deziderat. Niciun argument nu rezistă unei analize pertinente. Recunoaştem dificultatea şi capcanele profesiei de magistrat, dar cine oare i-a obligat să aleagă calea atât de grea? Şi oare cu cât este mai greu să mânuieşti ciocănelul decât bisturiul specialistului neurochirurg, sau să învingi stresul inimaginabil al omologului său care transplantează o inimă şi dă viaţă. Toate profesiile şi toate meseriile îşi au rostul şi rigorile lor, de toate avem nevoie. Mai puţin de aroganţă şi orgoliu excesive în care să ne blindăm spre a ne crede superiori altora. Ca în orice breaslă, nu le lipsesc aşii, dar nici cârpacii. Dovadă stau procesele pierdute la CEDO, ale căror costuri nu le suportă vinovaţii, ci statul, adică poporul. Dânşii au inamovibilitate, au nevoie de un trai decent, de confort material. Pensionarul de rând se limitează la hrană şi medicamente. Mulţi încă nu ştiu la care dintre cele două să renunţe. Ambele pot duce la anihilarea fizică a individului, dar bogatul nu crede săracului. Şi uită că toţi suntem muritori, niciunul nu transferăm în mormânt nici ban, nici orgoliu.
Totuşi, cu toate contondenţele stârnite, reforma trebuie făcută. Şi trebuia începută de sus. Le este greu guvernanţilor să renunţe la obişnuinţa de a da cu biciul în boul care trage. Până acum, aşa-zisa reformă s-a redus la o vocabulă moartă, reanimată, scoasă în lume şi propulsată în fondul principal lexical din prolifica şi parşiva „limbă de lemn”, categoria lapalisadă (ex.: „Guvernul face ce trebuie să facă!”. Ce?). Oricum am întoarce-o, de reformă nu scăpăm. Dar cine garantează că o vom duce un pic mai bine. Nu ne referim la magistraţi. Celor pensionabili înainte de vârsta de 50 de ani, care rămân în activitate să-şi finalizeze mormanele de dosare, li se va aplica retroactiv legea pensionării de până acum.
Deocamdată, reforma se reduce la tăieri de venituri şi scumpiri de preţuri. Da, şi o majorare: TVA-ul!
Unii sunt deja… reformaţi. De rit. Fiind catolic, pomenitul domn Hunor va fi şi el reformat.
Aşa să-l ajute Dumnezeu!
Noi, şi de vom fi reformaţi, rămânem ortodocşi.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai SUCIU
