Ramona Moldovan – Descântec de viaţă nouă

În ajun de Mărţişor, Ramona Moldovan ne-a dăruit – celor prezenţi la o întâlnire de cenaclu, cititori mai mult sau mai puţin avizaţi, dar în mod cert iubitori de poezie – un grupaj de poeme dintr-un volum aflat încă în proces de elaborare, în stadiu avansat. Ionel Simota, autor a peste 15 volume de poezie, Georgeta Mănilă, semnatară a cinci apreciate cărţi, Daniel Întuneric (şi Valeria Pop, de asemenea), autor al unui volum de versuri, talentatul George Filip, au ascultat câteva poeme în lectura autoarei. Ramona a oferit în mai multe rânduri lectura unor crâmpeie din creaţia sa poetică, atât în cadrul Cenaclului „Buna Vestire”, a cărui membră este, cât şi la diferite festivaluri de poezie şi muzică. Sensibilitatea sa, harul poetic, dragostea pentru cuvântul poetic, copil al Logosului, sunt cunoscute şi recunoscute, apreciate şi îndrăgite, primite cu bucurie de fiecare dată, în aşteptarea sărbătoririi împlinirii în Carte.

Descântec de viaţă nouă este însăşi Poezia şi Poezia este Viaţă.

„ Descântec de viaţă nouă” este şi numele poemului în jurul căruia gravitează trăirea, universul poetic; se pare că, şi aceasta este şi mărturisirea proprie, este vorba de o renaştere: „Frunză verde, lemn de carte,/Azi am să mă-ntorc din moarte/Scăldată-n izvor de şoapte…”. O „pagină de viaţă nouă” anulează spaimele, întunericul, rătăcirea în labirinturile gândurilor şi ale „cuvintelor moarte”, întru descoperire de sine, prin cuvântul viu, cel care ne ţine frumoşi, tineri, dar şi întru plămădirea poemului: „Vers firav de înger dus,/Cum din somnul meu m-ai smuls/Şi mi-ai pus aripi de dor/Peste sufletul izvor”… Condeiul, în prelungirea mâinii şi a cugetului, dacă nu anulează suferinţa, o face roditoare, creatoare, în orice caz, transformatoare a fiinţei: „Alelei, condei de tei,/Lacrimile mi le iei/Şi mi le transformi în piatră/Şlefuită, nestemată”. Fiinţa, sufletul se purifică prin ruga – plângere adresată îngerului care ne veghează cunoaşterea: „…Să ştiu/cum gustul amar/te face mai viu” şi creşterea în lumină: „Dezleagă-mă, îngere,/Să plâng, să pot/Creşte-n lumină/Cu lacrimi cu tot…” (Rugă).

Astfel se conturează „căile”, de fapt motive poetice recurente, întru atingerea „ţintei”. Unul este visul (Regăsire): „…visul m-a luat de mână/şi m-a dus/în mijlocul tăcerilor albastre,/unde, la masa de piatră,/stăteau mirate/sufletele noastre/(…)/căutând o poartă/sau o coloană/sau un infinit”. Conjugate cu motivul visului, sunt alte motive literare dragi autoarei: al zborului, al dragostei, al drumului: „Mergând spre tine,/la apus,/drumul/pe mine/la mine/m-a adus”.

Calea dragostei este un corolar al motivelor şi al lucrării în cuvânt, al transfigurării sinelui; „tu” şi „eu” devin „noi”. Atotputernică, dragostea întăreşte, vindecă, dă aripi, făcând posibil zborul: „Tu, cu dalta ta de dragoste forjată,/Poţi ciopli în visul nopţii zborul./Aerul de piatră îmi e treaptă/Către veşnicia care ne aşteaptă” (Aerul de piatră). O îmbinare surprinzătoare de motive dezvăluie iubiri profunde (şi vădesc o cultură temeinic asimilată) pentru simboluri fundamentale, cum sunt ecourile brâncuşiene din poezia Jertfa ochilor tăi, în care descifrăm parcă Sărutul brâncuşian: „Ochii tăi îmi sfredelesc retina/Şi-mi păşesc nestingheriţi prin vise/unde, ca Manole, eu zidesc lumina/Spre înveşnicirea verilor promise.//Dar zidul se surpă, cade şi se-nchină/Cântecului sacru renăscut din lut/Îmbracă-mă astăzi numai în lumină/Şi pecetluieşte-mi dorul c-un sărut”. Ca în străvechiul mit, prin iubire este posibilă credinţa în restaurarea „din fărâme”, oprirea căderii şi reinstaurarea limpezimii necesare sufletului, gândirii şi cuvântului creator, ca în poezia Abis.

Lumina este calea pe care Sufletul devine „arc întins de dor nestins/Curcubeu de necuprins/Suflet drag, suflet aprins,/Suflet nins, dar neînvins”. „Naiadă albastră”, alăptată în „geana de lună”, sufletul se hrăneşte cu lumină, devenind lumină (Grădina).

Ramona Moldovan scrie poezie cu o „pană de-argint/Din păsări zborul să-l prind” – iată încă un ecou brâncuşian – şi ne invită „pe cărări împărăteşti” spre lectura unei creaţii autentice.

A consemnat Valeria POP

 

GRĂDINA

Dă-mi o bucată din cerul tău!

Vreau să-mi fac acolo grădina,

Cu sârmă-nstelată vreau s-o-nconjor

Să nu-mi fure din straturi lumina.

Târziu, înspre seară, mi-oi dezbrăca

Sufletul – naiadă-albastră,

În geana de lună-l voi alăpta

Şi-apoi l-oi trimite să pască.

Să pască lumina dată-n amurg,

Să doarmă în cuiburi de ploaie,

Să ude seminţele scuturate din gând

Cu rouă din palmele tale…

Pe cerul tău nemişcător

Lumina mea înfloreşte,

Iar sufletul… ca un ecou

Tot creşte… tot creşte…

INOCENTĂ

Am oprit timpul din cadenţa lui monotonă

Şi am sărit pe un peron fără gară

Amândoi,

Ţinându-ne de mână

Ca-ntr-o pictură veche de la ţară…

Cumplit scrâşneau secundele din dinţi

Pe şine, în urma noastră,

Am fugit ca doi copii cuminţi

Pe aceeaşi fereastră

Care dădea în livada bunicii.

Eram fericiţi şi ne fermecau licuricii

Despre care mi-ai spus că sunt stele

Culese de vânt pentru iele…

Am râs mult în livada bătrână.

Rămas la fereastră,

Timpul ne făcea disperat

Semne din mână.

Îl ignoram amândoi

Chicotind, după soare sau ploi

Şi ne iubeam frumos şi curat

În raiul în care

Iubirea nu era încă un păcat…

REGĂSIRE

„Un drum care nu duce nicăieri…”

Mi-au spus,

Dar paşii coborau sacadat

din piatră în piatră

spre apus.

Privind în sus

la ochii tăi,

ochii mei nu vedeau hăul

pe care-l călcam în picioare

nesupus.

„E un capăt de linie”,

Mi-au spus,

„Nu merită să-ţi iroseşti

secundele rămase!”

Dar visul m-a luat de mână

şi m-a dus

în mijlocul tăcerilor albastre,

unde, la masa de piatră

stăteau mirate

sufletele noastre

colorate

căutând o poartă,

sau o coloană,

sau un infinit,

sau o pasăre măiastră…

Până la urmă,

drumul n-a greşit:

mergând spre tine,

la apus,

drumul

pe mine

la mine

m-a adus.

RUGĂ…

Lasă-mă, îngere,

lasă-mă-n plângere

şi în simţire,

nu-n amorţire,

nici în orbire…

Lasă-mă, lasă,

singur-acasă

să-mi scutur sufletul

de lacrima deasă…

Lasă-mă, îngere,

să plâng, să ştiu

cum gustul amar

te face mai viu…

Dezleagă-mă, îngere,

să plâng, să pot

creşte-n lumină

cu lacrimi cu tot…

Înalţă-te, îngere!

Pleacă acum!

………………………….

Prefă-te că-ţi uiţi

doar aripa-n drum!…

Ionela-Ramona MOLDOVAN

Comentarii:

comentarii