Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Naţionalist în sensul bun al cuvântului, dar şi ruralist incurabil, Octavian Goga nota: „în praful uliţelor sunt semănate gândurile si speranţele din care se nasc elanurile ce schimbă faţa lumii”. Ducând mai sus (mai adânc?) ideea, Lucian Blaga susţine că „veşnicia s-a născut la sat”. (…) Cu referinţă la elanurile spirituale ale satului, bob de înţelepciune „în praful uliţelor” au fost si continuă să reziste şi pe asfalt – în liniile lor mari de forţă – şi proverbele. Firicele de aur în nisipul mişcător al timpului.
De unde vin proverbele? se întreba Nicolae Iorga. „De ce s-au răspândit proverbele? Sunt ele un lucru care a răsărit la început, aşa dintr-o dată, sau sunt rămăşiţele unor bucăţi literare care au pătruns în sufletul poporului şi s-au păstrat acolo cu forma ritmică pe care le-a atribuit-o un om la un anume moment?”. Marele savant optează pentru ultima variantă.
Dacă proverbele sunt „glas al zeilor şi înţelepţilor, folosite de oameni la conduita lor obişnuită” (Herodot, Istoriile), şi neamul nostru românesc este neam bogat! Bogat în zei şi înţelepţi, fie şi numai dinspre proverbe.
Proverbele, perle ale expresiei (ce lesne este să spui/scrii mult, prolix; ce dificilă lapidaritatea expresiei!), definind un cod moral, îndreptar comportamental cu referinţă la vatra care le-a zămislit: universul satului. Proverbul fixează un destin şi o experienţă de viaţă, indică o conduită, situând omul şi faptele lui (bune) în ecuaţia unui respect profund. „Cu cele trecute să percepem cele viitoare”, îndemna cronicarul Miron Costin. Şi să le influenţeze pe cele viitoare, ferindu-ne de cele rele. Căci omul e făcut să înveţe şi din greşeli; ale altora, dar mai cu seamă din cele proprii. În context se vădeşte superioritatea netă a exemplului negativ ca sursă didactică. Iată de ce fenomenele negative sunt mult mai prezente în trupul proverbelor, răul vădind putere de impresionare şi de influenţare superioară.
Observându-şi erorile, omul le sintetizează în „pilde”, conferind conciziunii expresiei şi valoare de negaţie: „Cine sapă groapa altuia cade sigur în ea”; „Calul de dar nu se caută în dinţi”; „Corb la corb nu-şi scoate ochii”; „Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala”; „Nu te amesteca în tărâţe, că te mănâncă porcii”. Aşadar, experienţă (tristă), prevenire, moralizare, îndemn. Creator de opinie prin atitudinea exprimată, proverbul maschează o atitudine faţă de rău. Atitudinea este trăsătura esenţială a proverbelor, delimitându-le tranşant de specii folclorice înrudite, cum este zicătoarea. Nu trebuie neglijat nici contextul. Proverbele nu se spun, precum povestea sau poezia. Ele se asociază totdeauna unei împrejurări concrete, introducând o idee, o concluzie, ca argument suprem, irefutabil, după cum observa I.C. Chiţimia. În ele este cuprins şi bunul simţ popular, dar şi neiertătorul spirit justiţiar. „În ele pulsează o mare delicateţe, o grijă de a nu-i indica omului decât prin pilde şi metafore unele metehne, punctându-le cu un umor reţinut şi cu o jovialitate dintre cele mai purificate trivial”.
Cu origine pierdută în negura timpului, descinzând din timpuri imemoriale, proverbele sunt primele tentative de structurare a unei legislaţii, pe când nu se visa nici constituţie, nici cod penal sau civil, nici ordonanţe de guvern. Noul Testament include şi o „Carte a proverbelor” (p. 648-678), cele 915 versete unii atribuindu-le înţelepciunii regelui Solomon (973-933 î.d. Hr.). Câteva exemplificări: „Nu te socoti singur înţelept” (cap. 3, versetul 7), „Calea celor buni este ca lumina strălucitoare, iar calea celor răi este ca întunecimea” (cap. 4, versetele 18-19), „Poate merge cineva pe cărbuni aprinşi fără să-i ardă picioarele?” (cap. 6, versetul 27), „Cel ce comite adulter cu o femeie este un om fără minte, singur îşi pierde viaţa cine face aşa” (cap. 6, versetul 32). Soluţia salvatoare: „Bea apă din fântâna ta şi bucură-te de soţia tinereţii tale” (cap. 5, versetele 15-18).
Mult mai încoace, dar adăstând în acelaşi spaţiu geografic şi spiritual al „poporului sfânt”, înţeleptul anonim al secolelor 10-15 d.Hr. compara proverbul cu mierea, considerat „pildă luminoasă”, generator de „gânduri mari”. „Proverbu-i scump, dar şi mai scump este ceea ce te-nvaţă”, comparat cu rubinul: „Proverbul este ca rubinul ce înfrumuseţează giuvaerul vorbirii”.
Proverbele formulează oral reguli de conduită morală, socială şi individuală a omului primitiv. Odată „bătute în cuie” în conştiinţa şi imaginaţia poporului, ele s-au perpetuat şi după inventarea scrisului şi cuprinderea normelor comportamentale în reglementări juridice, multe proverbe pierzându-şi înţelesul iniţial. Puţini mai ştiu astăzi ce semnifica în ziua de ieri a întunecatului ev barbar „A da sfară în ţară” (confundând şfara cu sfoara!), iar „Buturuga mică răstoarnă carul mare” s-a pierdut ireversibil în metaforă, nemaiavând de a face nici cu copacul, nici cu… MAZDA! Dispariţia contextului istoric în care au apărut unele proverbe sau evoluţia limbii, inclusiv a lexicului, sunt doar două dintre cauzele decesului unor proverbe. Cuvinte care se lăfăiau în prim-planul fondului principal lexical au fost repudiate în masa vocabularului, consolidând familia arhaismelor. Însăşi sabia, care reteza sau nu capete plecate, a fost înlocuită cu mijloace punitive mai fiabile, cum ar fi ghilotina. Diabolica sculă reteza instantaneu capete plecate (la propriu). Sigur, supuşenia, la care face trimitere proverbul, putea fi etichetată şi ca expresie a laşităţii, dar şi ultimă licărire de speranţă întru supravieţuire, de păstrare a capului la locul lui, pe umeri, instinctul de conservare prevalând umilinţei. Câţi dintre noi mai sunt capabili să „decripteze” semnificaţia unor proverbe precum „Ai priceput şi tu cât a priceput ciomagu’ lui moş Neagu”, „Cine-şi mănâncă sămânţa de in îşi mănâncă cămaşa”, „Două muieri şi o gâscă fac târgul cucului” sau „Arţagul îşi găseşte pârţagul”?!
Alţii şi termenii echivalenţi prostiei, altele unităţile de cuantificare azi decât bâta sau găina. Nu mai este actual nici proverbul care consacră filiaţia mamă-fiică în plan comportamental: „Ce a făcut mama, o să facă şi fata”; fiecare generaţie cu experienţa ei. Pentru tinerele de azi, o „moralizare” de tipul „A venit sulemenită şi se-ntoarce terfelită” sau „Căţeaua până nu pleacă prin mahala, câinii nu se iau după ea” nu face decât să le stârnească un zâmbet de compătimire, ştiind bine că „În cârciumă nu intri să te închini”.
Cod moral comportamental sever mai ieri, proverbele nu sunt totdeauna convenabile, nu în fiecare caz liber consimţite, dar asumate, de voie, de nevoie. Ce se face, ce nu. Ce se cade (cuvine) şi ce e contraindicat bunei imagini a individului în comunitate. Fără „norme de aplicare”, fără sancţiune expresă pe planul valorii punitive. Dar pedeapsa capitală, lovitura de graţie – neiertătoare; „Te râde satul!”. Râs nu ca la teatru sau circ. Usturător. De neîndurat. Şi de neîndreptat, funcţie de păcat. Rid pentru o viaţă pe obrazul roşit, memoria satului vădindu-se elefantină! O teamă dusă până la paroxism, spre a evita râsul satului. Nu indivizii componenţi ai comunităţii săteşti adunaţi într-o „agora” la zi de repaos; mult mai ingenioase şi rafinate formele de exteriorizare ale hohotului satului. Râs neîndurător, biciuitor, neiertător, până la acel apogeu diabolic numit Cimitirul vesel din Săpânţa, în care viciul, cu nume şi prenume, cu buletin de identitate în regulă, te face nemuritor; nu iartă nici după moarte, scris negru pe albastrul crucii. Ce altă mai severă sentinţă de condamnare (la… viaţă!), pe viaţă, uneori, încredinţându-te şi generaţiilor următoare să te… râdă?! (Ce nemaipomenit loc de refugiu pentru asemenea tare oraşul! Expresia „Te râde oraşul!” nu ştiu să o fi auzit, comunitatea mare atenuând până la ignorare relaţiile dintre indivizi, împinşi pe panta alienării. Nu în rare cazuri, vecini despărţiţi prin 20 de cm de perete-zid prost antifonat abia se cunosc. Slăbită şi intransigenţa vizavi de moralitate, odată scăpat în largul altei lumi. Mulţi foşti săteni se pierd; toţi – nu!). Dacă proverbele sunt „bogăţia şi înţelepciunea naţiunilor” (C. de Mery, cercetător francez), este justificată întrebarea „Dar cu înţelepciunea cum mai stăm?”.
Neocolit de contradicţii, domeniul. În ciuda atâtor virtualităţi intrinseci, greu de fixat cu certitudine câmpul formativ al proverbelor. Sunt aici situaţii care generează derută. Motivul SOARTEI, spre exemplu. Abordări la extreme, între fatalism („Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”) şi influenţarea, ba chiar „planificarea” destinului, în ideea că omul este capabil să-şi conducă propria-i viaţă („Norocul e cum şi-l face omul” sau „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”). Contradictorie şi optica asupra învăţăturii a cărţii: „Omului cu învăţătură îi curge miere din gură”, dar şi optica răsturnată: „Unde e învăţătură multă, şi prostie multă”.
Interesant e că nici una dintre cele două abordări nu este eronată, acceptând judecata rabinului: „Şi tu ai dreptate, şi tu!”. (Va urma)
Prof. dr. Mihai SUCIU, Voşlăbeni
(Articol preluat din Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei, ACTA CARPATICA V)
