Păstrătorii tezaurului cultural şi spiritual al românilor din Livezi (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 18 septembrie 2021
Home » Cultură » Păstrătorii tezaurului cultural şi spiritual al românilor din Livezi (II)
Păstrătorii tezaurului cultural şi spiritual al românilor din Livezi (II)

Păstrătorii tezaurului cultural şi spiritual al românilor din Livezi (II)

  • „Satul Livezi este firul de aur cu care Dumnezeu a cusut Ardealul de Moldova”, spunea, cu ani în urmă, Înaltpreasfinţia Sa Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, pe vremea când păstorea şi mângâia sufletele credincioşilor Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, îndemnându-i să respecte şi să fie statornici în credinţa strămoşească

Învăţătura ÎPS Ioan Selejan a prins rod şi în satul Livezi, unde Maria Oltean şi Maria Sebeştin au înfiinţat Asociaţia pentru promovarea tradiţiilor, meşteşugurilor şi turismului în Livezi.

Şi dacă în ediţia de ieri am povestit despre proiectele lor „Port popular autentic pentru livezeni” şi „Balul portului popular”, astăzi vom continua cu iniţiativele celor două tinere care şi-au propus să impulsioneze dezvoltarea locală, prin activităţi care să promoveze turismul în localitate. Noi am avut parte de una, care ne-a impresionat plăcut şi pe care vi-o împărtăşim şi dumneavoastră.

O trăsură, la care sunt înhămaţi doi cai puternici şi frumoşi, ne aştepta la ieşirea din Căminul Cultural, pentru ultima parte a prezentării: promovarea turismului în Livezi. Vremea ţine cu noi, e o zi însorită şi destul de caldă.

Începem să urcăm domol. De-a stânga şi de-a dreapta drumului care duce către Viaductul Caracău, mândria livezenilor, întâlnim gospodăriile localnicilor: mari şi îngrijite: casa cu grădină, flori şi pomi încărcaţi de rod într-o parte a uliţei, iar ferma cu şură, cu loc de păscut generos şi adăposturile pentru animale de cealaltă parte a ei.

Mă trezesc întrebând dacă îi calcă des urşii, iar Maria Oltean, Miu, cum o alintă cei apropiaţi, îmi răspunde râzând: „avem destui, avem şi lupi, şi vulpi, şi căprioare, avem de toate; ei cu ale lor, noi cu ale noastre!”.

Pârâul care brodează liziera pădurii din dreapta, susură monoton, iar greierii dau concert în iarba înaltă. Din când în când, unul dintre cai, Murgu, nechează. „E un Alfa şi ceilalţi trebuie să ştie; sau ne avertizează că sunt animale sălbatice în jur. Caii sunt animale foarte deştepte”, rosteşte tânăra.

Inspir aerul curat cu lăcomie şi mă bucur de frumuseţea din jur. După o curbă la dreapta şi câteva zeci de metri urcând în linie dreaptă, zărim bolta viaductului, impunătoarea construcţie care susţine calea ferată pe care circulă trenurile care trec de trei ori pe zi, traversând muntele dinspre Ardeal spre Moldova, şi viceversa.

În apropierea acestuia, lăsam caii să se odihnească şi o luăm la pas, printre poienile întinse, tocmai bune pentru păşunat, pline în această perioadă de tufe de mentă şi de izmă frumos mirositoare. Ajungem la o poartă scundă din lemn, fixată de un copac, care, odată deschisă, se închide singură în urma ta, trasă de o nicovală agăţată de un scripete. Ingenioşi livezenii…

Nu ştim dacă muntele aparţine cuiva, mai multora sau nimănui, pentru că nu vedem garduri care să separe proprietăţi; doar câteva colibe, pe o întindere uriaşă, desprinsă parcă din poveşti. „Pentru că oamenii îşi ştiu fiecare hotarele: o piatră, un anume copac, o ridicătură sunt singurele marcaje care le delimitează. Fiecare ţine la terenul lui şi îl respectă pe al celuilalt”, ne lămureşte Maria Sebeştin.

Continuăm urcuşul pe o potecă nu prea lată, între o pădurice în pantă pe o coamă ondulată şi o vale adâncă şi abruptă, care se îngustează pe alocuri, lăsând loc unui singur om. Maria este deschizător de drumuri.

„Mai avem puţin până la Trei Mesteceni, ne înştiinţează Miu (Maria Oltean). Acolo ne aştepta soţul ei, cu masa plină de bunătăţi locale: brânză, urdă, caş, caşcavaluri simple, cu boia, cu chimion, cârnaţi de casă, slănină, ciolan umplut sau simplu, fiert sau afumat, toate făcute în gospodărie, după reţete tradiţionale. O ceapă roşie tăiată felii, ardei iute, roşii un sos de hrean picant sunt binevenite, la fel şi pâinea de casă coaptă pe vatră. La desert, cozonaci pufoşi, gogoşi şi scovergi umplute cu nucă din belşug şi câte altele, una mai gustoasă decât cealaltă, stropite cu un degetar de rachiu.

Gazdele se aşează, spun o rugăciune în gând şi îşi fac cruce, iar noi urmăm tradiţia. Odată aşezat la masă, privirea se fixează, inevitabil, pe pădurea deasă de un verde întunecat, de pe versantul celălalt; iar în jos se deschide o genune acoperită de un covor verde proaspăt cosit, cu arbuşti din loc în loc, prea abruptă pentru săniuş iarna, tocmai potrivită pentru a fi „călărită” de copiii localnicilor, care au învăţat de mici să joace fotbal în pantă.

„A fost nevoie să plec de aici, să stau la Miercurea Ciuc, apoi la Braşov, ca să-mi dau seama ce bogăţie am acasă”, spune Miu.

Facem o mulţime de poze, avem de ce, mulţumim, recunoscători, gazdelor primitoare, imortalizăm întâlnirea în faţa celor trei trunchiuri de mesteacăn răsărite din aceeaşi rădăcină şi o apucăm pe drumul de întoarcere, altul decât cel pe care am urcat.

Trăsura cu roţi şi suspensii de Mercedes ne poartă pe drumurile înguste, croite de localnici printre culmile dealurilor înverzite şi pe păşunile suspendate, brodate din loc în loc de păduri semeţe de conifere, punctate de pâlcuri luminoase de mesteceni cu trunchiuri mlădioase şi albe ca zăpada.

Lăsăm în stânga, departe, biserica din vatra satului Livezi, închinată Naşterii Maicii Domnului, veche de mai bine de un secol, ridicată la graniţa dintre cer şi pământ, cât mai aproape de Dumnezeu. Puţin mai jos, panorama spre comunele Mihăileni, Frumoasa, municipiul Miercurea Ciuc, se vede chiar şi o mică parte a Şumuleului Mic – îţi taie răsuflarea.

Trecem pe lângă o pajişte în mijlocul căreia paşte o iapă superbă, strălucitoare la propriu. Murgul nechează puternic, flirtează cu femela care fornăie şi aleargă paralel cu noi, dând să sară gardul aproape invizibil din sârmă ghimpată. Nu poate şi se mulţumeşte să-l petreacă cu privirea pe mândrul armăsar.

Trecem calea ferată, mai urcăm un povârniş cu caii la galop, trecem pe lângă câteva case în construcţie şi ajungem din nou la un pâlc de case. Este suficient să întinzi mâna şi să culegi de pe crengile pomilor întinse peste gard o nucă cu coaja încă verde şi miez alb, un măr sau o prună, de poftă. Nu te ceartă nimeni, că doar nu iei cu kilogramele. La Livezi toţi se ştiu cu ceilalţi, se salută zâmbitori şi zgomotos, îşi fac cum mâna şi îşi urează sănătate.

Cu gândul la peisajul generos al zonei, pentru care cu greu găseşti cuvinte, şi la potenţialul natural deosebit, mă mir de ce nimeni nu a construit nici măcar o pensiune până acum.

Răspunsul e simplu: pentru cine? Căci nimeni în afară de localnici şi rudele lor, ori câţiva proprietari de case de vacanţă nu este dispus să-şi rupă maşina în două pe singurul drum de acces în Livezi. Starea actuală a DJ 124 descurajează practicarea turismului.

„E deplorabilă şi necesită să se ia atitudine cât mai repede; personal mă voi implica în grăbirea reabilitării acestei căi rutiere, care conectează comunitatea din Livezi de comunitatea urbană”, remarcă consilierul Teodor Dobrean.

Cât despre un loc de odihnă pentru turiştii care iubesc călătoriile în natură, parcă nu mi-aş face griji.

„Este în planul nostru, în viitorul apropiat. Poate chiar la anul, cu vrerea lui Dumnezeu”, îmi şopteşte Maria Oltean.

DANIELA MEZEY

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.