Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (20) „Ortodocşii sunt dubli valahi şi trebuie exterminaţi toţi precum câinii” | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 27 septembrie 2020
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (20)
„Ortodocşii sunt dubli valahi şi trebuie exterminaţi toţi precum câinii”
<h5><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (20)</i></h5> „Ortodocşii sunt dubli valahi şi trebuie exterminaţi toţi precum câinii”

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (20)
„Ortodocşii sunt dubli valahi şi trebuie exterminaţi toţi precum câinii”

  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Aţi cercetat şi adunat, în recenta dvs. carte Catolicismul şi revizionismul maghiar, numeroase exemple de atrocităţi comise aspra credincioşilor, preoţilor şi ierarhilor celor două religii ale etniei româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Să spicuim din bogăţia de informaţie a volumului câteva – neamintite până acum – care se referă cu precădere la actualul judeţ Harghita.

– Putem face asta, cu regretul că renunţăm la date foarte interesante privind acelaşi subiect din ţinutul Maramureşului. Acolo unde consilierul eparhial Ioan Rujdea relata cele spuse de către un preot romano-catolic, în tren: „ortodocşii sunt dubli valahi şi trebuie toţi exterminaţi ca şi câinii”. Acţiune pe care unii slujitori maghiari în sutană au şi încercat-o, cică în numele creştinismului catolic. De pildă la 26 iunie 1933, Prefectura Odorhei anunţa Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor că preotul romano-catolic Lakó Ioan din Vlăhiţa „are o atitudine vădit duşmănoasă faţă de tot ce este românesc” şi foloseşte expresii jignitoare la adresa românilor, iar de la amvon îi îndeamnă pe unguri să nu-şi trimită copiii la şcolile româneşti. Răspunzând incitărilor, „populaţia comunei s-a dedat chiar la acte de violenţă, spărgând geamurile locuinţelor notarului şi învăţătorului român”. Într-o notă semnată de Moise Ienciu, director general în acelaşi minister, erau menţionate repetatele acţiuni de incitare a populaţiei maghiare din Odorhei, avându-l ca autor pe Balázs Andrei, preot romano-catolic, care-şi întreba enoriaşii de la amvon: De ce secuiul este sărac? Pentru că este jefuit de străinii duşmani ai neamului său. Preotul Blasiu Lajos din Mădăraş era acuzat că îi împiedică pe copii să se ducă la şcolile de stat româneşti. În comunele Ditrău, Sândominic, Ernei (Mureş), Ghelinţa (Trei Scaune) era fenomen generalizat transformarea acţiunilor cu caracter religios în manifestări naţionalist-şovine cu prezentarea unor piese de teatru în care „era defăimat şi batjocorit Neamul Românesc”. La 4 iunie 1937, Secţia de jandarmi Cârţa anunţa cercetarea preotului romano-catolic Rácz Vincenţiu, din comuna Suseni, „pentru propagandă cu caracter iredentist şi contra intereselor Statului” deoarece în mod repetat, în timpul slujbelor religioase, instiga enoriaşii să nu se supună legilor”; Salasi Francisc, preot romano-catolic din comuna Poloniţa (Odorhei) era trimis în judecată „pentru atitudinea sa manifestă contra elementului românesc”, la fel cu pr. Sázs Antal din Cârţa, care „aţâţa tineretul la dezordine şi dezertare”, iar preotul din Lueta, Barthos Iosif, făcea „propagandă iredentistă”. În acelaşi an, preotul Timar Sándor din Frumoasa a certat copiii români pentru că s-au îmbrăcat în costume populare româneşti şi au jucat dansuri populare în zilele de sărbătoare, iar pr. Lörincz Iosif din Ditrău „i-a lovit pe unii locuitori români şi a ofensat Naţiunea Română”. În anul 1938 acţiunile antiromâneşti ale clericilor catolici sunt şi mai des semnalate. Popa din Ditrău spunea în biserică că „religia romano-catolică este cea adevărată, iar religia ortodoxă este jidovească, fiindcă preoţii ortodocşi poartă barbă ca jidanii. De aceea preoţii ortodocşi din comună ar trebui izgoniţi”.

– Popii din Ditrău au aşadar ceva vechime în eliminarea din comunitate a tot ce nu este maghiar…

– Din nefericire şi atunci, ca şi-n cazul recent cu brutarii singhalezi, efectul a fost imediat: Coriolan Iacob, preotul ortodox, a fost ameninţat pe stradă de unguri, care strigau: „afară cu acest valah, afară cu acest jidan care are barbă”. Unii preoţi romano-catolici determinau adevărate răscoale ale localnicilor unguri contra autorităţilor statului, precum în Ciumani. Jandarmii aflaseră că în turla bisericii s-ar ascunde „materiale cu caracter contra siguranţei Statului” şi au sosit cu mandat pentru percheziţie, dar preotul romano-catolic Török Francisc s-a opus şi a chemat poporul, adunându-se câteva sute de oameni care i-au sechestrat pe acoperişul bisericii, ameninţându-i cu moartea. Dar pe atunci pare-se că jandarmii nu erau atât de timizi precum cei de astăzi în chestiunile de acest gen: i-au pus în vedere preotului instigator că va fi ridicat şi înaintat Parchetului, iar mulţimea va fi împrăştiată cu forţa şi lucrurile s-au liniştit.

– Cunoaşteţi situaţii în care ierarhi sau preoţi ai bisericilor maghiare creştine să se opună tendinţei de a desfiinţa şi distruge eparhiile româneşti, tot creştine şi ele?

– Sincer, nu. Ei se luptau – ca întreaga Biserică Catolică de altfel – pentru înmulţirea credincioşilor proprii şi lărgirea graniţelor şi bunurilor propriei credinţe, iar în cazul ungurilor – şi pentru lărgirea graniţelor, bunurilor şi numărului propriei etnii. Aici interesele coincideau. În Transilvania de Nord-Est existau, în momentul Diktatului de la Viena, 1.369 parohii româneşti, ortodoxe şi unite, iar după 1940 au fost dărâmate bisericile din Vârghiş, Sânmartin, Racoşul de Sus, Mărtiniş, Ocland, Doboşeni, Hermanul Secuiesc, Mereşti (judeţul Odorhei), Boroşneul Mare, Crăciunel, Căpeni, Comolău, Biborţeni (Trei Scaune), Borsec, Ditrău (Ciuc), Pănet (Mureş), Sălard (Bihor), alte 38 de biserici româneşti au fost devastate şi deteriorate (asupra celei din Belini s-a tras cu tunul), cărţile sfinte au fost arse, crucile împuşcate, unele biserici au fost transformate în depozite, săli de sport, grajduri etc. Nu mai reproducem integral statistica, e pur şi simplu dezgustătoare. Din preoţii ortodocşi ai celor 59 de parohii din partea secuimii revenită Ungariei, în octombrie 1940 mai rămăseseră zece, iar la sfârşitul anului, nici unul. Zece preoţi greco-catolici au fost bătuţi, batjocoriţi, purtaţi în lanţuri pentru că s-au opus trecerii celor 85 de parohii din secuime la Episcopia de Hajdudorog. Şi trebuie reţinut: toate acestea s-au petrecut din îndemnul şi supravegherea conducătorilor bisericilor maghiare, autorităţilor locale şi armatei ungare. Poate că unele lăcaşuri de cult româneşti rămâneau în picioare dacă slujitorii bisericilor ungureşti şi unii localnici n-ar fi râvnit la ce nu le aparţinea şi n-ar fi incitat trupele maghiare să tragă cu tunul, să ucidă, să dea foc. Dar asta e o simplă supoziţie ca om, istoricii nu-şi pot permite să se lase ademeniţi de presupuneri.

– Sunt atâtea cazuri de maltratări şi atrocităţi comise asupra preoţilor şi credincioşilor români încât unele abia se pot reproduce în pagina de ziar, că nu ştii dacă nu cade sub ochii minorilor…

– Într-adevăr, foarte multe cazuri individuale sunt atroce şi pline de dramatism. N-avem nici spaţiu şi nici dispoziţie psihică să detaliem avatarurile preotului unit Iuliu Sonea din Gociu sau Emil Găienariu din Nuşeni, căruia, după 4-5 ore de batjocură, jandarmii unguri i-au impus să spună credincioşilor în biserică „să înveţe ungureşte cât mai repede, căci altfel nu e bine”; sau ale pr. Traian Pop din Baciu, care-i scria episcopului unit că „se aud strigăte în fiecare seară, de crezi că Infernul şi-a deschis porţile”, iar românii „stau ascunşi prin cucuruz, grajduri, poduri de casă sau fug în păduri (…) La Baciu nimeni nu doarme decât îmbrăcat, gata să fugă”. Protopopul Iosif Pop îi scria episcopului Iuliu Hossu că „la Voşlobeni, cu aproximativ 1.200 credincioşi greco-catolici (…) i-au invitat să ceară alipirea la Hajdudorog (Episcopia maghiară romano-catolică – n.r.). Au refuzat. Au fost închişi 46 de credincioşi (…) la Mureş-Izvor, cu vreo 450 de credincioşi, au fost închişi mai mulţi, dar în prima zi când au semnat alipirea la Hajdudorog, au fost eliberaţi. La Hodoşa-Ciuc, cu peste 900 de credincioşi, după ce în două rânduri s-au opus alipirii, la 10 noiembrie i-au adunat jandarmii pe toţi la şcoală şi li s-a spus că de acolo nu pleacă până nu semnează unde vor să aparţină. Cei cari, însă, semnează pentru Blaj sau Cluj până miercuri vor fi daţi peste graniţă. De teamă au semnat pentru Hajdudorog, dar au plâns cu hohot cu toţii şi nu ştiu încotro s-o ia”.

– Alipirea de Episcopia maghiară de Hajdudorog însemna, mai devreme sau mai târziu, şi trecerea forţată la catolicismul de rit apusean.

– Operaţiunea se producea în unele localităţi chiar în momentul opţiunii. La 25 noiembrie 1940 preotul Victor Gergeli din Oficiul greco-catolic Tulgheş scria superiorilor din Cluj că „se petrec lucruri cu adevărat jalnice pentru biserică. Mai zilele trecute am primit de la Primărie un vraf de hârtii, vreo 30 la număr, procese verbale despre trecerea mai multor familii de la religiunea greco-catolică la cea romano-catolică. Numărul celor trecuţi este de 115 suflete. Răul nu s-a curmat aici. Au mai fost chemate vreo 10 familii de români pentru a trece la romano-catolici”. Din Izvoru Mureşului preotul Emil Colceriu anunţa că majoritatea elevilor greco-catolici români din comună fuseseră înregistraţi ca maghiari şi ca urmare nu s-a mai admis o secţie română în şcoală; preotului Iosif Iacob din Bilbor i se ceruse introducerea limbii maghiare la slujbă. „Un agent străbate repetat comunele româneşti şi forţează credincioşii să treacă la religia romano-catolică” se scria din Bicaz-Centru. Mitropolitul Alexandru Nicolescu de la Blaj primea o lungă scrisoare colectivă din Subcetate: „Din luna septembrie 1940 s-a început prigoana îndreptată contra românilor şi indignarea faţă de atacurile aduse de barbarii de secui contra noastră, forţându-ne ca să trecem cu toţii la religia romano-catolică sau la Episcopia de Hajdudorogh (…) Cu toate aceste barbarii nu s-au mulţumit, (…) ci în zilele de 5-8 februarie, au dărâmat şi împărţit cărămidă cu cărămidă din Sfânta Biserică Greco-Catolică la secuii din comuna Ditrău”. Pr. Capoţi Grigore din Joseni Ciuc reclama că „toţi românii de religie greco-catolică, cari nu vor trece de bunăvoie la religia romano-catolică, vor fi daţi peste graniţă în România (…) Până acum au trecut peste 500-6.000 credincioşi, nemairămânând până azi decât vreo 110 credincioşi în religia greco-catolică”. Adică peste 700 de români erau în Joseni. Câţi mai sunt astăzi?

… O, dar nu ne putem permite să-i întrebăm despre aceste lucruri pe demnitarii UDMR contemporani. Ei sunt în general foarte sensibili şi vor spune că etnia majoritară îi jigneşte, că au ajuns bieţi cetăţeni de rangul II, că Europa trebuie să intervină etc., etc. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.