Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Mircia Dumitrescu îşi scrie prenumele cu litera „i” şi nu „e”, aşa zisa „greşeală” provenind de la notarul care l-a consemnat în actele de naştere a acelui an (n. 3 iulie 1941, Căscioarele, Ilfov). În dialogul pe care l-a avut la anii tinereţii, pe această temă, cu bunul său prieten, Nichita Stănescu, acesta l-a păvăţuit să rămână cu această literă pentru că sună bine şi-l caracterizează. Poetul cu atât de cunoscutul lui şarm avea să-l „noteze” şi să i se adreseze Mirciiia, cu trei de „i”.
Totul a pornit de la Povestea cu ilustraţiile… Pe Nichita a început să-l ilustreze pe la sfârşitul vieţii poetului. „Ilustraţiile pe care i le-am făcut lui Nichita au plecat, în fond, dintr-un joc iniţial. El mi-a dedicat o poezie într-o perioadă mai grea a vieţii mele „Decalog către Mircia”. Şi eu am făcut gravură din poezie. În lemn, scriind literele invers. Mă gândeam să scot titlul ca să i-o fac cadou la 49 de ani. L-am întrebat, iar el mi-a replicat foarte dur: „Eu nu ţi-am şters şi nu ţi-am modificat nici o linie din desen. Tu cum îţi permiţi să faci lucrul ăsta?”. El mi-a dat curajul să-mi scriu numele aşa cum m-au scris la ţară cu ,,i”, pentru că mie mi-era ruşine…Nichita a zis ,,Mircia, dar acesta e numele…”. Şi atunci scria „Către Mirciiia”, cu trei de „i”… Asta e amuzant că într-un fel datorită lui am curajul acum să-mi scriu numele aşa cum l-a scris notarul”.
Poezia „Decalog către Mircia” a fost ilustrată şi imprimată de grafician în 13 exemplare, semnată de amândoi, apoi dăruite altor prieteni. Nichita Stănescu i-a dedicat 33 de poeme. Mircia Dumitrescu a ilustrat o mare parte din opera lui Nichita Stănescu. Au fost prieteni şi s-au admirat reciproc.
Vorbim de graficianul, pictorul şi sculptorul, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, atât de cunoscut harghitenilor prin frecventa sa prezenţă, de-a lungul anilor, la Tabăra de creaţie „Prietenia” din Lăzarea. Cu ani în urmă ne-a onorat şi cu o expoziţie personală la Miercurea Ciuc. La sfârşit de august al anului 1990 am făcut un interviu cu distinsul prieten care poartă titlul Să ne apropiem cu grijă şi respect de valorile noastre culturale – afirmaţie preluată de la Mircia Dumitrescu. Materialul a apărut în Adevărul Harghitei nr. 193, 194, 1, 4 sept. 1990, pe care l-am inclus mai apoi în cartea mea De veghe la izvoare,Ed. Eurocarpatica, 2001, ataşându-i imaginea alăturată.
Pentru cel care a participat la mai multe ediţii ale acestei colonii de artă de la Lăzarea eram curios să aflu opinia sa. Încerc să selectez câteva aprecieri: „Oamenii au lăsat lucrări pe care le iubeau şi le iubesc şi astăzi. Problema ar fi ca pe acestea să le păstrăm bine; întrucât nu avem nici un muzeu de artă contemporană în ţară”; „…valoarea este foarte ridicată… foarte mulţi artişti au renunţat la lucrări pe care, trebuie să vă spun, că nici muzeele de artă din Bucureşti nu le au. Sunt mulţi cărora colecţia de aici le-ar deveni dragă, dându-şi seama că aici lucrările sunt păstrate şi apărate bine”. (…) Am încheiat dialogul cu rugămintea: Un gând pentru artiştii şi cărturarii de aici! Reiau vorbele de acum trei decenii: „În Harghita, la Miercurea Ciuc, mă simt ca acasă totdeauna, am mulţi prieteni pictori, dar şi din rândul dascălilor, gazetarilor… sunt oameni cu care ne întâlnim cu drag. Aş dori să avem grijă de valorile noastre comune, să le respectăm, să le facem mai cunoscute. E de datoria fiecăruia pentru că va trebui să intrăm în cultură foarte serios. Este singurul lucru care uneşte şi va împinge mai departe ţara asta”. Amintesc aici că numărul revistei Contemporanul din 10 august 1990 a fost ilustrat cu lucrări din Tabăra de la Lăzarea. Conform mărturisirii lui Mircia Dumitrescu, ideea i-a aparţinut directorului de atunci, scriitorul Nicolae Breban. Acesta deşi nu ajunsese încă la Lăzarea, din povestirile şi colecţia pe care i-a amintit-o Mircia că o posedă acest loc de artă, „a avut încredere în mine ca să pot concepe acest număr cu Lăzarea. M-a şi bucurat pentru că revista a apărut imediat în săptămâna în care s-a deschis şi tabăra. A fost şi prilejul de a aminti, unei ţări întregi, că aici este prima tabără de artă internaţională…”, se confesa prietenul artist.
Încă de pe atunci am aflat de la el că a sosit vremea să se „mobilizeze foarte serios, toate lucrurile avându-le deja clare în cap, va trebui doar să le finalizez…”. Mi se destăinuia că este preocupat să facă nişte cărţi de autor, cu poeţi la care ţine foarte mult. Avea pe masa de lucru cele treizeci şi trei de poezii ale lui Nichita Stănescu pe care i le-a dedicat. Îmi spunea: „Aş vrea să tipăresc aceste poezii, să imprim, cum am stabilit cu el, într-un număr de treizeci şi trei de exemplare, cu ilustraţii trase toate de mână”. Şi câte am mai aflat de la Mircia?! Printre altele această mărturie: „Trebuie să spun că pentru mine este o satisfacţie că mă pot întâlni cu oameni de diferite obiceiuri. De altfel, minoritatea nu este altceva decât păstrarea obiceiului singular pe care-l are ea şi atunci cu cât avem mai multe obiceiuri, cu atât oamenii pot să fie mai bogaţi”.
Anii au trecut, dar au lăsat amprente valoroase şi atât de nobile în personalitatea şi opera lui Mircia Dumitrescu. Astăzi, pe graficianul, cum îi place să spună despre el, îl admirăm şi-l stimăm pentru tot ce a înfăptuit în acest măreţ domeniu al artei şi culturii, pentru onorurile şi distincţiile obţinute: titlul de doctor în Arte Vizuale, prof. univ. al Academiei de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, membru corespondent al Academiei Române. La începutul acestui an 2022 a fost distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler oferit de Preşedintele României, pentru a nu mai vorbi de numeroasele premii primite de-a lungul anilor. În anul 2005, artistul grafician colaborează cu Academia Română la proiectul lansat de academicianul Eugen Simion pentru salvarea manuscriselor eminesciene, proiect iniţiat de Iorga, Perpessicius, Călinescu şi Noica. Propune pentru reeditarea acestora o formulă inovatoare de tipărire, realizată şi cu ajutorul unor tehnici digitale, prin care reproducerea manuscriselor lui Mihai Eminescu devine, în sfârşit, posibilă. După patru ani de activitate intensă, cel care a avut marea şansă de a litografia opera eminesciană va fi distins cu Premiul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti (FNSA) pentru facsimilarea integrală a Manuscriselor Mihai Eminescu. Cele 38 de volume tipărite au devenit astfel un incontestabil reper cultural prezervat viitorilor cercetători şi colecţionari. În luna aprilie 2013 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, secţia Arte, Arhitectură şi Audiovizual. Anul trecut, în 2021, când a împlinit 80 de ani a pregătit patru expoziţii imense la Academia Română, Muzeul Brukenthal din Sibiu, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Naţional Cotroceni. A expus lucrări de gravură, pictură şi sculptură. Programul a cuprins şi proiecţii din miile de acuarele, atât de puţin cunoscute publicului larg.
Răsfoind evenimentele culturale din Capitală, ne întâmpină afişul „PERSPECTIVE”, o expoziţie a Maestrului Mircia Dumitrescu, la MNaR cu textul: „Începând cu data de 8 octombrie 2021 până la 30 ianuarie 2022, la parterul Galeriei Naţionale de la Muzeul Naţional de Artă al României va putea fi vizitată expoziţia „Perspective” de Mircia Dumitrescu ce prezintă lucrări de desen, gravură, pictură, sculptură şi tapiserie”. Sunt menţionaţi interlocutorii… Expoziţia invită publicul la o experienţă vizuală inedită, spectaculoasă, monumentală prin viziune şi construcţie, cu o expresivitate artistică impresionantă.
Ne permitem a prelua un extras din discursul acad. Nicolae Breban, scriitor, la vernisajul expoziţiei personale „Şi eu am fost în grădina cea din Eden”. (Sala Theodor Pallady, Biblioteca Academiei, 2016). „Mircia Dumitrescu ne oferă spectacolul unui om care intră în senectute cu o forţă, cu o amploare a unui geniu neaşteptat pentru el şi noi toţi. Acest artist are o anumită spaimă de deschidere, de etalare, care e o spaimă de el însuşi, de fapt. Or, în cele din urmă, Mircia Dumitrescu s-a învins pe sine însuşi şi ne prezintă spectacolul splendid al unei mari personalităţi, de care noi, scriitorii, suntem mândri.”
Dacă ar trebui să-i faci un profil spiritual lui Mircia Dumitrescu, să-i cunoşti părerile privind „convieţuirea cu arta”, ar fi destul să-i admiri în primul rând creaţiile, calitatea şi diversitatea lor. Acestea sunt inspirate din lucrurile văzute şi trăite, „din deplasarea orizontală a artistului” care observă lumea profană şi o sacralizează în compoziţii „a căror factură este iniţiatică”. Are o viziune aparte asupra lumii în care este convins că-i plină de trăire reală, nelipsind zbuciumul, neliniştea. Va spune într-un interviu: „Dacă trăieşti, te apuci de multe lucruri pe care ai dori să le înţelegi! Formele de exprimare sunt transferări ale acestor trăiri existenţiale, mărturisind, visând că poţi comunica…”. Cineva remarca că simplele subiecte sunt transferate de artist în cele mai obiective observaţii asupra existenţei făcându-l intuitiv, descriptiv, vizionar şi inovator în ceea ce priveşte compoziţia gravată. Vreau să cred că Mircia Dumitrescu a fost un idolatru al vorbelor lui Roland Barthes: „Gravura este o artă superioară, pentru că dă de lucru mâinii şi de gândit ochiului. Este o artă cu totul şi cu totul specială, ca şi muzica de cameră”. Prin această tehnică Mircia a realizat sumedenii de reprezentări vizuale ale ideilor, conceptelor, sentimentelor, ale unor momente din istoria colectivă sau personală ş.a. Gravura lui artistică, pe lângă desenul propriu-zis, a fost urmată de migălosul procedeu de săpare, de incizare sau de perforare a unei suprafeţe cu scopul de a imprima imaginile. Privitor la sculpturile „desenate” în lemn cu drujba şi cu dalta – le numeşte gravuri spaţiale. Despre opera lui Mircia Dumitrescu s-a spus că merge în zona aceea cinematografică de abstract-figurativ. Artistul a fost crescut în respectul marilor inimi, marilor caractere. Le-a onorat cu arta sa. Aşa a realizat sculptura triptică Cioran/Eliade/Ionescu. E fabulos cum le-a surprins măreţia în fragilitatea fizică.
Pe Nichita Stănescu mulţi l-au văzut ca pe poetul unei lumi obişnuite, şi în acelaşi timp al celei neobişnuite. Arta lui Nichita de a cunoaşte oameni şi de a-i lăsa să pătrundă în casa lui nu are margini şi nici definiţie. Unul dintre aceştia a fost şi Mircia Dumitrescu, un frate mai mic. „Vedea la mine diverse desene care îi plăceau şi făceam troc. La un desen mai mare, scria o poezie mai mare. Aşa se face că am 33 de poezii dedicate mie, cu numele meu precizat… Bineînţeles că i le-am dat lui Tomozei, care mi-a pierdut din ele. Mai am 27. S-au rătăcit, la cum erau redacţiile pe vremea aceea şi, oricum, când eşti tânăr nu ai grijă. După aia îţi pare rău. Cred că Nichita nu se poate ilustra în mod obişnuit. Aşa că am ţinut să fac o carte, cu toate cunoştinţele pe care le-am avut eu despre construcţia de carte, şi am realizat volumul acesta de patru metri. Iar acum continui jocul, în sensul că le traduc poeziile – tot 11 exemplare sunt – în sârbă. O să facem o expoziţie la Belgrad. Textele sunt traduse de Adam Puslojic. Jucăm mai departe jocul prieteniei”. Întrebat într-un interviu Ce iubea cel mai mult Nichita? Mircia răspunde: „Ei, ce iubea… (râde). Limba română. Era poliglot în limba română. Mă fascina cum îi ieşeau cuvintele, cum găsea cuvintele… Mă bucur că am putut fi în preajma lui. Cred că toţi au rămas marcaţi şi au învăţat foarte multe”. La întrebarea Cum era Nichita între prieteni?, răspunsul vine direct şi sincer, ca între adevăraţi prieteni: „Normal. Era atât de dăruitor, atât de cald şi grijuliu cu sufletul celorlalţi, încât fiecare dintre noi am rămas marcaţi pentru că am vrut să devenim mai buni sau măcar cum ne vedea el. Ne pierdeam puţin în ridicarea asta pe care ne-o făcea el. Ne ridica mult. Nu exista om faţă de care să nu găsească cuvântul potrivit şi-l lovea exact cu acel cuvânt care îl ridica. Nu cred că există om de care să fi vorbit vreodată ceva rău. Nici chiar de cei care-l jigneau. Nu ţinea minte”. (…)
Ce să mai spunem… de modalitatea cum a prezentat Mircia Dumitrescu, aproape ca un film, viaţa lui Nichita în poze, plecând cu el bătrân. Singura imagine în care el era cu ochii închişi, era viu, dar cu ochii închişi, şi restul deschis, deschis… ajungând până la copilărie, şi pe urmă când apare mic de tot, poza aceea cu ochi mari şi frumoşi, ca orice copil. Şi după aceea trec la atmosfera casei, cu masa cea rotundă, unde numai Dora se vede şi undeva, pe balcon, e un înger. Şi încheind cu copacul Gică. Am încercat să fac un film, să intru în atmosferă. Asta trebuie să facă ilustraţia. Să dea atmosfera, căutarea tonului. Aici începe construcţia de carte, la ton, nu devenind o bandă desenată (A se vedea însemnările şi notele lui Mircia Dumitrescu).
N-am putea încheia acest, pretenţios spus, omagiu dedicat graficianului Mircia, care anul acesta a păşit în al 81-lea an, fără a nu transpune aici suvenirul poetului.
Decalogul pentru Mircia Dumitrescu
dăruit de Nichita Stănescu:
1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi
2. Să nu-ţi furi realul în real
3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul
4. Să nu vorbeşti în numele nimănui, căci numele tău al nimănui este
5. Să-ţi faci chip cioplit
6. Să-ţi faci chip din linii
7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei
8. După ce le-ai făcut toate astea, încearcă să le-mbrăţişezi dacă poţi
9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte
10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru arătarea câmpului.
Amin
Nichita Stănescu
Din numeroasele interviuri date în presă, radio, televiziune reiese multitudinea de preocupări în domeniul artelor, literaturii, prietenia statornică pe care a avut-o şi o are până astăzi Mircia Dumitrescu cu personalităţi de rang înalt, dar şi cu oameni, tineri şi vârstnici, din diferite domenii. La această frumoasă vârstă îşi poate spune cu mândrie că şi-a împlinit idealul, acel crez din tinereţe: „Orice artist îşi apără eul, în încercarea de a-şi găsi drumul”.
Prof. dr. Nicolae Bucur
