Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (1) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 26 septembrie 2021
Home » Cultură » Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (1)
Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (1)

Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (1)

Ioan Lăcătuşu: Frate Vasile – îţi zic cum ne spunea nouă, odată, la Chişinău, regretatul mare poet al nostru Grigore Vieru – ne cunoaştem de peste un sfert de secol, colaborând, ca fraţii, la numeroase proiecte privind trecutul românilor din Covasna şi Harghita. Acum, la ceas aniversar 70, te rog să-ţi destăinui câteva legături fondatoare pe care le ai cu trecutul tău din copilărie. Pe mine mă ştii: sunt profund ancorat sufleteşte, cu o iubire nicicând trădată, în zona Moldovei, mai precis a dulcelui târg al Ieşilor, în satul în care m-am născut, unde mi-au trăit părinţii şi am fost fericit în copilărie.

Vasile Lechinţan: Te felicit pentru această iubire nestinsă faţă de locurile natale. Aceeaşi iubire o am eu faţă de comuna mea natală din Câmpia Transilvaniei, Silivaşu de Câmpie. Acolo e inima mea cea mai vie, alături de părinţii mei dragi, tata, Grigore, originar din Sâniacobu de Mureş, de lângă Luduş, şi mama, Maria, din Silivaşul meu natal, părinţi care trăiesc în inima mea şi vor trăi astfel veşnic. De la tatăl meu am fundamentată pe veci onestitatea trăirii, iubirea faţă de neam şi de ţară şi inteligenţa. Îmi spunea că, fiind orfan, a lucrat, de mic, slujitor la bogaţi, la Luduş, şi odată s-a ivit şansa să intre în slujbă la CFR şi trebuia să dea un examen după o carte. Era vremea culesului porumbului şi nu avea timp să stea la învăţat. Atunci învăţa în timpul lucrului: ţinea într-o mână cartea şi citea din ea, şi cu cealaltă ţinea sacul în spate, cărând porumb. Dumnealui a reuşit primul dintr-un grup de mai mulţi candidaţi. Râdeam împreună ce răspunsuri aiurite dădeau alţii la întrebările de la examen, pentru că nu au învăţat. Nu l-am trădat nici eu pe tatăl meu: am fost în toate clasele de la Şcoala generală din satul natal pe primul loc la învăţătură. De la mama am preluat o altfel de inteligenţă, aceea de a fi sociabil şi cu respect faţă de om, precum şi sensibilitatea faţă de frumos şi focul iubirii faţă de viaţă. De la sora mai mare am preluat modelul de şcolar premiant şi ordonat la învăţătură. De la atât de regretata mea soră mijlocie, Ana, am preluat bunătatea nemărginită, iar pe sora mai mică decât mine cu 12 ani, Lenuţa, am ajutat-o, atât în copilărie şi adolescenţă, cât şi la creşterea minunaţilor ei copii: Monica, Mirela, Marius şi Dora, de care sunt profund ataşat şi astăzi. Aici sunt legăturile mele fondatoare şi de neşters vreodată.

Rămânem în această zonă a iubirii faţă de părinţi. Cum a fost cu întâmplarea aceea demnă de poveste, cu vizita la Bucureşti cu mama ta. Aceasta putea fi preluată de vreo televiziune.

– Părinţii mei s-au cunoscut şi s-au luat în Bucureştii perioadei interbelice, când mulţi tineri ardeleni se duceau acolo să facă bani, în Ardeal fiind sărăcie. Au trăit acolo până la război, în 1940 (de prin 1936). Eu, în copilărie, am trăit cu sufletul în acel Bucureşti magnific, prin cântecele mamei învăţate acolo, prin poveştile părinţilor, frumoase, din tinereţea lor. Am preluat şi eu dorul, şi iubirea faţă de Bucureşti. Când a împlinit mama 80 de ani, în 1989, am dus-o la Bucureşti să-şi revadă tinereţea. A fost, într-adevăr, un eveniment adevărat, ca după o jumătate de secol să revadă mama Bucureştii tinereţii dumisale. A fost de-a dreptul încântată, şi această încântare a făcut-o să nu fie deloc obosită, mergând cu energie nebănuită prin locurile pe unde a fost: Cişmigiu, Calea Victoriei, Calea Traian, Dristor etc. Am fost apoi şi la 81 de ani, în 1990, am dus şi pe micuţa Dora, fiica surorii Lenuţa. Dacă mama nu ar fi suferit un accident acasă, aveam de gând să mergem în fiecare an, şi era de acord. Aşa iubesc eu enorm şi Bucureştiul.

Emoţionant, într-adevăr! Dar în zona tatălui tău ai fost?

– Am avut de gând să plec odată cu tatăl meu, să ştiu unde s-a născut, pentru că am preluat de la tata un dor viu de locurile dumisale natale. Este durerea mea sufletească faptul de a nu fi mers împreună acolo. Dumnealui a murit în 1973. Am fost abia anul trecut, la 69 de ani ai mei, la Sâniacobu de Mureş, având un drum de documentare prin Câmpia Transilvaniei cu secretarul comunei Râciu, dr. Ioan Dunca. Am fost şi anul acesta (2019) cu sora mai mare, Domnica, şi cu nepotul Marin Teglaş. Am fost emoţionat de fiecare dată, pentru că rădăcinile mele sunt şi de aici. În schimb, am fost acum circa 35 de ani la rudele noastre Lechinţan din Luduş. Am mers la unchiul Emil, care mi-a propus să facem o „conspiraţie” faţă de unchiul Ioan, tot Lechinţan, care stătea pe deal, să zicem că m-a adus să caut chirie. Unchiul Ioan s-a uitat la mine şi i-a zis unchiului Emil: „Măi, Emile, tu mă minţăşti. Ăsta-i ficiorul lui Gligor!”. Mi-au dat brusc lacrimile. Pe tatăl meu nu l-a văzut de vreo 40 de ani şi l-a văzut, acum, prin mine, copie fidelă.

M-ai emoţionat din nou cu această poveste. Nu ne îndepărtăm de aceste legături de suflet, doar ne depărtăm în timp pentru a afla ce oameni-modele ai întâlnit în acel Cluj-Napoca, strălucită capitală spirituală a Transilvaniei.

– Într-adevăr, în această cetate de suflet pe care am adoptat-o, am avut şansa să întâlnesc personalităţi veritabile ale culturii româneşti. Să amintesc mai întâi pe dl acad. Ştefan Pascu. Cum ne-am întâlnit? Începusem să adun material din bibliotecile mari ale Clujului pentru monografia satului meu natal. Am dat de o cotă că ar fi informaţii despre Silivaş în revista România Eroică. Era prin 1984, când revista era pusă la fondul special şi numai cu aprobare „mare” se putea cerceta. Am mers la Institutul de Istorie să obţin aprobare. Dl acad. Pascu tocmai cobora pe scări, dinspre secretariat, împreună cu istoricul Cipăianu. L-am recunoscut din presă pe dl academician. Le zic „Bună ziua” şi mă adresez apoi: „Tovarăşe academician, mă numesc V.L. şi vreau să fac monografia satului meu natal, Silivaşu de Câmpie, dar am nevoie să-mi aprobaţi să cercetez România Eroică din anul…”. Zice: „Foarte bine. Dar o hârtie ai s-o semnez?”. Eu îi zic că am, şi scot o coală albă din servietă. Au început amândoi să râdă. Zice: „Trebuie să faci o cerere pe care să o semnez”. Aşa am început colaborarea, despre care am mai scris. După Revoluţie, mulţi l-au atacat pe dl acad. Pascu, eu i-am luat apărarea, le-am spus cât a avut de suferit din cauza ruşilor pentru că s-a pronunţat deschis că Basarabia este românească, la fel şi nordul Bucovinei. S-a bucurat dl acad. Pascu cum i-am spus, odată, ce întrebare i-am pus profesorului de istorie de la Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, la ora de istorie, când aveam lecţia Desăvârşirea statului naţional unitar român prin alipirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei la Patria-Mamă. I-am zis: „Tovarăşe profesor, există o mare contradicţie în istoria noastră. Dacă la 1918 era desăvârşită unitatea noastră naţională, astăzi nu-i desăvârşită pentru că numai Transilvania şi o parte din Bucovina mai sunt la Patria Mamă”. Dl. acad. Pascu a întrebat, zâmbind: „Şi ce ţi-a zis?”. A zis „Prefer să nu răspund”, şi a ieşit din clasă. Era la finele orei. Apoi, după vreo săptămână, şi-a şters oarecum atitudinea de atunci şi a zis clasei, aşa, în treacăt: „Să ştiţi că un om inteligent nu este numai cel care ştie să răspundă la întrebări, ci şi cel care ştie să pună întrebări”. După dl. acad. Pascu pot să-l amintesc pe dl. Raoul Şorban, o altă personalitate mare a Clujului pe care am cunoscut-o şi care mi-a acordat prietenie şi stimă şi mi-a dat o parte din arhiva personală să-i facem fond la Arhive. Ne lega atitudinea patriotică fermă, dar documentată şi echilibrată în acei ani când era epoca Funar, cu atitudini patriotice controversate. Am fost la Stoiana, la conacul dumisale, nu departe de Cluj, cu dl Mircea Popa şi cu dl Mustaţă, când a fost sărbătorit la 90 de ani. S-a bucurat că i-am găsit un document în care indirect rezultă că a trecut evrei peste graniţă, din teritoriul cedat Ungariei, în România, pentru a-i salva. Rămâneam uimit întotdeauna, când conversam, ce minte extrem de limpede avea. Putea să fie un demn preşedinte al României. Am fost şi la înmormântarea dumisale, la Dej, cu directorul Arhivelor clujene de atunci, Ioan Drăgan, şi cu prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler. Tot de o vârstă frumoasă, de peste 90 de ani, era dl doctor Crişan Mircioiu, de a cărui prietenie şi respect m-am bucurat. Am găsit o fotografie uluitor de frumoasă, din 1939, de la o serată din Cluj la prof. Coriolan Tătaru, unde erau prezenţi şi tinerii de atunci Crişan Mircioiu şi Raoul Şorban. Dl. Mircioiu avea o fire de o bunătate de aur, veşnic tânăr şi ferice, i-am spus odată d-lui Mustaţă, în prezenţa dumisale, că ce bun ar fi un pepene galben, şi dl. Mircioiu a zis imediat: Haideţi să mergem în piaţa din Mărăşti după pepeni! Aceasta îi era firea tinerească. Era o zi de vară frumoasă când hoinăream prin piaţa din Mărăşti după pepeni. I-am salvat arhiva d-lui Mircioiu, cu sprijinul doamnei Anca, fiica dumisale, şi am dus-o la Arhive. Tot cu doamna Anca i-am făcut un album omagial superb, cu fotografii, domnului Crişan Mircioiu. Un alt mare om de valoare al Clujului, cu care am colaborat, a fost criticul literar Petru Poantă. Pentru mine a fost de o statură extraordinar de autentică în comunism, eu citind presa clujeană de atunci, pentru că era singurul care „vorbea”/scria cu o libertate de spirit uluitoare, ca în interbelic, fără limbă de lemn, faţă de care îşi exprima indirect profundul dispreţ. Scria de parcă era o lume liberă atunci. A scris un articol în ziarul Făclia, după ce a fost instalată statuia lui Eminescu în Cluj, în 1976, articol care poate rămâne antologic pentru demnitatea scrisului în epocă. M-am bucurat că mi-a făcut o recenzie entuziastă în „Tribuna” la romanul meu pentru copii (evident că şi pentru maturi) Comoara lui Mitruţ. Poveste din Clujul secolului al XVII-lea. Apoi să amintesc de colaborarea cu soţia criticului Petru Poantă, doamna Irina Petraş, una dintre cele mai mari personalităţi ale Clujului, critic literar, o conştiinţă românească adevărată. Dacă nu i-am cunoscut personal pe marii oameni de cultură şi mari patrioţi interbelici: Iuliu Maniu, Mircea Eliade, Emil Cioran şi pe alţii, atunci mă bucur că sunt contemporan cu doamna Irina Petraş. Am colaborat împreună la nişte volume minunate despre Cluj, despre Marea Unire etc. Doamna Petraş merită oricând să fie aleasă membră a Academiei Române. Colaborarea cu dl. Gelu Neamţu, încă din perioada comunistă, de când mergeam pe la Institutul de Istorie, atunci în biroul dumisale pe str. Napoca, a fost de-a dreptul entuziastă pentru descoperirile pe care le făceam în Arhive şi i le comunicam dumisale. Mă consultam mereu în privinţa redactării materialelor, mi-a oferit cărţi şi reviste din biroul arhiplin de acolo, discutam despre cât de jos se îndreaptă ţara pe linie patriotică şi economică. Mult mai târziu mi-a fost îndrumător la lucrarea mea de doctorat. Îmi lipsesc şi acele telefoane de seară, când discutam furioşi despre vreo lezare a demnităţii noastre, din partea maghiară mai ales, şi nu erau puţine. Să amintesc apoi de prietenia cu prof. univ. dr. Iustinian Petrescu, fost preşedinte al Uniunii „Vatra Românească”, unde eram şi eu. Era un intelectual desăvârşit, geolog, co-fondator al Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Mediului şi primul ei decan, profesor la UBB între 1965-2008. A fost un mare patriot, dar echilibrat şi dovedind o mare forţă spirituală în acest sentiment al iubirii de ţară şi de naţiunea română. Eu, personal, îl vedeam oricând un preşedinte adevărat al României. La „Vatra Românească” mai erau personalităţi de seamă, veritabili patrioţi, precum: prof. univ. dr. Liviu Roman, prof. univ. dr. Dumitru Protase, prof. univ. dr. Sorin Mager, prof. univ. dr. Cornel Tarba, prof. dr. Ioan Câmpeanu, veneau pe acolo prof. univ. dr. Ioan Crişan, prof. univ. dr. Ioan Horaţiu Crişan, prof. univ. dr. şi membru corespondent al Academiei Răzvan Givulescu, dl. Raoul Şorban şi alţi oameni mari ai Clujului, cu toţi m-am înţeles foarte bine şi m-au respectat. La revista „Vatra Românească”, fondată de dl. Iustinian Petrescu, colabora şi dl. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop. Un timp am fost şi eu redactor al revistei. La „Vatra Românească” îşi avea sediul şi Asociaţia Refugiaţilor pe ţară, condusă de prof. univ. dr. Barbu Bălan, un intelectual patriot veritabil şi echilibrat, de care ne leagă, Ionică, şi ieşirile noastre în fiecare an, în jurul zilei de 30 august, la Mureşenii de Câmpie, la simpozioanele dedicate comemorării Dictatului de la Viena, acolo fiind Muzeul memorial al victimelor Dictatului, organizat de regretatul patriot Vasile Bunea din Gherla, cu care iarăşi am fost prieten. Din păcate, dl. prof. univ. dr. Barbu Bălan este acum foarte bolnav şi nu poate participa la asemenea evenimente. Acolo, la Mureşenii de Câmpie, ne întâlneam cu alţi oameni de seamă şi patrioţi luminaţi, să amintesc doar pe regretaţii prof. Valentin Vişinescu de la Turda, pe ing. Mircea Popa de la Timişoara, pe prof. Emil Trif de la Cluj, originar din Pruniş ş.a. Trebuie menţionat şi faptul că, după Revoluţie, din păcate, Clujul colcăia de veleitari peste tot locul, şi de aici neînţelegeri şi în linia patriotică.

(Fragment din volumul Profesioniştii noştri. Vasile Lechinţan – istoric, scriitor, om al cetăţii, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, volum care în scurt timp va putea fi lecturat pe site-ul bibliotecii digitale Eurocarpatica: www.eurocarpatica.ro)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.