„În orice lacrimă-s acasă”
metaforiza poetul Ion Hadârcă, om deosebit, cu care am empatizat fără rezervă. Eram reporter şi oaspete la o reuniune restrânsă a breslei, în grădina sediului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în jurul unei mese, pe care se răsfăţau nişte carafe cu vin codrenesc. Un lichid de cursă lungă, având puterea de a dezlega limbile, nu şi a adormi sau amorţi spiritul. Ne onora cu prezenţa regretatul poet Grigore Vieru, cu care am dialogat îndelung în noaptea caldă de vară.
Et in Basarabia ego…, aş parafraza. Republica Moldova, după încadrarea oficială, fără a uita lacrima distinsului scriitor academician Mihai Cimpoi: „Stat suntem, nu şi ţară!”.Îi sugerasem o paralelă cu Bucovina (nordul Bucovinei, nu „Bucovina de nord”, cum afirmă ignoranţii!) sfâşiată şi răpită de ruşii sovietici printr-un pact al nemerniciei, Ribbentrop-Molotov.
Nu i-am ocolit în peregrinările mele nici pe românii mult mai năpăstuiţi din satele bucovinene răpite de ruşi şi donate, plocon, Ucrainei, nici pe românii din Gyula – Ungaria sau pe românaşii de pe Valea Timocului. Pretutindeni, tristeţea este convertită în speranţă, iar „Speranţa este visul omului treaz”după Aristotel. Şi ea„moare ultima”,după altfilosof, anonim.La Moscova nu am ajuns, doar pe strada Moscovei, arteră ce uneşte Chişinăul cu Târgu-Mureşul: pe strada cu numele capitalei imperiale este situată biblioteca „Târgu-Mureş”, instituţie întemeiată şi dotată cu carte prin mecenat tîrgumureşean. Am fost prezent la „botez”, am participat şi la alte momente emoţionante ale instituţiei, alături de reputaţi oameni de cultură din România şi localnici. „N-am sperat să întâlnesc Târgu-Mureşul pe strada Moscovei! – exclama ministrul Ungureanu. Nu credeam s-ajung să văd ziua aceasta, cum nu obosesc să mă mir de insistenţa românilor ca atunci când sunt întrebaţi: «Ce tot căraţi voi peste Prut? Arme?»,să răspundă: «Cărţi, dragii mei, armele vin din altă parte!»”. Cu ani în urmă, când o sărbătoare în elegantul Palat al Culturii era anulată, acelaşi distins intelectual şi demnitar exclama cu amărăciuneşi durere:„Când armele vorbesc, muzele tac!”. Tocmai fusese declarată starea de necesitate; izbucnise crâncenul război transnistrean.
La inaugurarea Bibliotecii din sectorul Râşcani, participa chiar domnul ambasador Marcel Dinu. Iar cu un alt prilej, Expoziţia de carte de la Teatrul pentru copii „Licurici”, Excelenţa Sa ne invita la sediul ambasadei, nu departe de „Licurici”, spre a închina un pahar de şampanie în cinstea evenimentului menit să „consolideze conştiinţa de neam”. La expoziţie, reprezentând Editura „Brăduţ”, ctitorie a soţiei mele, într-o prezentare grafică atractivă, am avut şansa să cunosc un vecin de stand celebru: scriitorul Spiridon Vangheli, „părintele” la fel de celebrului GUGUŢĂ. Un om deosebit: talentat, spiritual, doct şi… modest. Admirabilă şi asocierea scriitorului cu plasticianul Lică Sainciuc, autor al unui memorabil GUGUŢĂ în varianta ilustrată.
Peste tot, ardelenii beneficiam de un spor de simpatie şi empatie nedisimulate, fraţii de peste Prut ştiindu-ne soli ai unui pământ durut, disputat şi umilit prin istorii, având multe similitudini cu soarta pământului basarab. Atitudine confirmată şi de înalţi demnitari din ministere, preturi sau primării. Am fost oaspete şi conviv al intransigentului primar al Chişinăului Nicolae Costin, asasinat mişeleşte, aidoma unui creştin martirizat pentru ideile sale. Primarul general din anii războiului cu separatiştii transnistreni nu admitea nici trădarea duşmanului, nici şovăirea aliatului. Reporter frenetic, cu oarecare doză de inconştienţă, l-am rugat să mă ajute să trec Nistrul, în fieful separatiştilor de dincolo de apă. S-a opus categoric, vehement chiar, la insistenţele mele. Nu fără argument zdrobitor: ca ziarist, şi român de dincoace de Prut, rişti să fii asimilat cu spionii. Mai departe… cruce! M-a poftit, în compensaţie, la o operativă a primăriei, în care s-a rostit inechivoc, vehement, împotriva ruşilor din Chişinău, puternici şi sus-puşi mulţi dintre ei, abundând şi pe la butoanele de comandă ale primăriei, sabotând orice iniţiativă a românilor. Ostili limbii pământului care îi hrănea, acţionau după principii mafiote. „Trebuie măturate toate urmele propagandei comuniste! Forţele banditeşti continuă politica lor descreierată. N-am crezut că se vor face îngeri. Doar în faţa măciucii devin mai blânzi”,tranşa Primarul, respingând argumente filosofice, cărorale contrapunea „lancea lui Horea”. De neiertat atitudinea şi rectitudinea Domnului Primar!
După vreo două ore, la cât se dilataseră cele 10 minute de audienţă promise iniţial, toate întrebările reporterului erau stinse prin răspuns. Omul aspru din faţa mea, luptătorul (fusese şi boxer, am aflat ulterior), avea să îşi dezvăluie corzi ale sensibilităţii. Tot poet românul, dar parcă şi un Goga, trecut peste Prut, se resemantizează, capătă nebănuite nuanţe. Nicolae Costin mi-a recitat, de la primul la ultimul vers, „Lupul” poetului pătimirii noastre. După care ne-am strâns cu căldură mâna; cuvintele nu mai aveau ce să spună. La despărţire, ne-am spus „la revedere” şi chiar ne-am promis reîntâlnirea. De unde să ştiu că ne despărţeam „for ever”?!
Cât despre întâlnirea mea cu Nistrul, ea avea să se amâne peste mai multe întâlniri cu Basarabia. Prin aprilie 1997, am străbătut, fără incidente majore, drumul de la Chişinău la podul din dreptul Dubăsarilor. Am traversat o mică staţiune balneară situată în Lunca Nistrului, am lăsat în urmă plaja înnămolită, mi-am imprimat urmele tălpilor în chenarul de mâl al fluviului, precum starurile Hollywoodului lângă Teatrul Chinezesc din Los Angeles, am prins în căuşul palmei câţiva stropi de apă. Nistrul ne-a întâmpinat calm, urmându-şi imperturbabil drumul şi destinul, împovărat de suferinţă, de istorie. „Ce-ar fi fost Basarabia fără Nistru? – se întreba GeoBogza – ale cărui ape numai ele ştiu câte sute, câte mii de cadavre au purtat în atâtea rânduri spre marea în care totul se pierde şi se uită. (…) Nistrul vine ca o dungă de vitriol, ape otrăvite şi caustice, pe deasupra cărora niciun suflet nu poate trece viu”. O fi uitând ea marea, Neagră fiind, nu şi oamenii, chiar dacă mai iertăm!
Mihai SUCIU
