Dialog fără cuvinte

noiembrie 8, 2024 in Opinii

„… eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte” (Lucian Blaga)

Două fiinţe, un adult şi un prunc, înarmaţi cu lopeţi, într-un cimitir.

– Tata, tata, când ajungem la bunica?

– Taci şi sapă!

Este secvenţa de început a unui film artistic, nu horror, din noul val al Cinematografiei ruseşti.

Dincolo de umorul negru, nu lopata poate intermedia comunicarea cu cei duşi, existând alte forme şi mijloace directe de comunicare: o floare, o lumânare aprinsă, o rugăciune. Şi o cât de mică ofrandă, pomană de sufletul celor dragi oferită unor oameni mai săraci şi „mai trişti ca noi”.

Există o zi la români când toate drumurile duc la cimitir, spaţiu de neviaţă evitat de om fiindcă dă fiori şi generează gânduri funeste. Nu ne referim la ziua inevitabilului, un capăt de drum, staţie finală pentru fiecare muritor. „În fiecare an, trecem nepăsători prin ziua morţii noastre!”, constata poetul Vasile Butulescu. Diferenţa e că atunci nu mergem, ci suntem duşi. Există şi fiinţe, mai vârstnice şi cernite de regulă, care frecventează cu regularitate, chiar zilnic, aceste spaţii ale tăcerii şi pietăţii. Pare nostimă anecdota cu băbuţa care, pedalând vârtos cu bicicleta, e interpelată de un ţânc:

– Încotro aşa zorită, bunicuţo?

– La cimitir, maică, la cimitir!

– Şi bicicleta cine o aduce înapoi?!

În fine, e ziua în care respectul pentru străbuni ajunge la apogeu, iar cimitirele capătă viaţă, înflorite şi iluminate, compunând o imagine feerică, vizibilă de la mare depărtare, în seara dinaintea Sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Şi chiar dacă ne-a mai slăbit credinţa, pietatea n-a murit. Regretabil şi trist este că, vorba cântecului, „tot mai puţine sunt pe pământ lucruri sfinte”.

Cu trecerea timpului, şi cimitirele au evoluat. Dacă pentru orăşeanul trăitor într-o celulă din beton la etajul 10 sau 110 dintr-un bloc-turn era firesc să-şi dorească un lăcaş de veci similar, în miniatură, cavou, criptă sau… piramidă, săteanul ţăran urma alt traseu de integrare în natură, conform îndemnului Cărţii Sfinte reverberat de slujitorii Sfintei Biserici în predicile Sfinţiilor Lor: „Din pământ suntem făcuţi, în pământ ne întoarcem!”. Negreşit, după ce a răscolit şi a întors pe toate feţele glia, ţăranul îşi încheia zbuciumul şi zbaterea în lut, pe colina din jurul Bisericii, în satul meu. I se săpa ad-hoc groapa şi, după trei zile, era aşezat cu pietate, cu ritual creştin, în ea. La căpătâi – o cruce din lemn de brad, „personalizată”, inscripţionată cu datele de stare civilă. În timp, erodată, crucea putrezea şi se apleca şi ea la pământ. Tot timpul neiertător atenua treptat şi moviliţa de pământ; când dispărea, integrarea era perfectă. Fără a avea sentimentul profanării, de copii, zburam cu schiurile peste moviliţe, devenite mici trambuline pe pârtia din stânga bisericii.

Femeile vârstnice îşi pregăteau din timp şi „recuzita” specifică momentului despărţirii, urmând traversarea Styxului: veşminte, ştergare etc. Mama mea îşi strecurase şi o tablă de ciocolată în sacoşica pregătită, delicatesă de care nu prea avusese parte în viaţă. Când o obţinea, o deversa urgent copiilor ei.

Se spune că o bătrânică îşi procurase şi sicriul. Şi, cum „apelul de seară” întârzia, a căţărat obiectul în podul casei. Din când în când, îl vizita şi chiar îl „proba”, să vadă dacă i se mai potriveşte.

Colectivizarea a complicat situaţia din cimitir, simultan cu dispariţia ţăranului. Realizând cum poate dispărea, printr-o semnătură forţată pe o foaie de hârtie numită adeziune, moştenirea din generaţii şi agoniseala lor, foştii ţărani şi-au ajustat optica despre pământ. Fără a renunţa la respect, au început să-şi confortizeze cât de cât traiul, viaţa pământeană: să-şi modernizeze casele, să le doteze cu facilităţi trimiţând spre confort modern. Nu au ignorat nici cimitirul. Au apărut cruci din piatră şi marmoră, care au împânzit fostul ţintirim de pe deal, Sub Luci. S-a insinuat şi concurenţa. Fapt bun, stimulativ până la un punct, dacă nu s-ar sări peste cal. Aroganţa face casă bună cu banul. Dar nu toţi îşi permit… Un ciocoi de prin Oltenia, săltat într-o funcţie nevisată şi nemeritată, îşi dota cavoul cu aer condiţionat şi iluminat electric. Poate, cine ştie, îşi dosise şi nişte valută forte spre a mitui în stânga şi în dreapta şi Acolo, cum obişnuise aici. Noroc că încă nu apăruse inteligenţa artificială, că cine ştie ce năstruşnicii mai născocea potentatul. Alţii îşi cinstesc morţii încingând grătare taman în incinta cimitirului, cu mici şi berici, cântă manele, dansează şi dau concerte. Nu este exclus ca înşişi candidaţii la diferite demnităţi să fi folosit cimitirul ca tribună de propagandă şi „bazin electoral”. Au fost şi situaţii când au votat unii cetăţeni cu drept de vot expirat, mutaţi în Lumea Drepţilor. Aroganţa este scumpă în echivalenţă pecuniară. Totuşi, modestia rămâne o calitate bineplăcută şi Domnului, dar nu toţi o au la purtător. Se vede, nu suntem egali nici în faţa morţii, chiar dacă esenţa ei este aceeaşi.

„Despre morţi, numai de bine!” îndeamnă românul credincios. O generozitate fără limite, o toleranţă aproape de neînţeles. Şi chiar de neadmis. Nu cred că este nici moral, nici creştineşte să pui alături un răufăcător de un binefăcător nici dincolo de viaţă, ajunşi la voia Domnului, care le va decide traseul ulterior la Judecata de Apoi. „Iertăm, dar nu uităm!” pare vorba mai potrivită. La Săpânţa, asemenea specimene nu sunt nici tolerate, nici iertate. Evidenţiate păcatele, strict şi concret, pe crucile albastre din „Cimitirul vesel”. Şi nu din ranchiună. Scopul este moralizator. Textele critice se adresează viilor, spre a evita greşelile sau să şi le poată îndrepta până sunt în viaţă, mă dumirea un urmaş al ctitorului Stan Pătraş, Stan Vasile pe nume.

Plecăciune celor duşi! Fiecare dintre noi le e dator. Fiecare avem măcar unul sau mai multe suflete apropiate plecate dincolo de hotarele vieţii. A-i cinsti, a le perpetua memoria şi faptele cele bune e datorie creştinească. „Credinţa-n Zilele de-Apoi/E sigura nădejde-n noi./Că multe-s tari cum credem noi/Şi mâine nu-s”, îndeamnă şi argumentează „poetul ţărănimii”, George Coşbuc.

Datori suntem să iubim, cum îndeamnă alt mare poet al nostru, Lucian Blaga, să „nu strivim corola de minuni a lumii”, să nu ucidem „tainele ce ne ies în cale”.

Să iubim „şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.

Mihai SUCIU