Despre „mersul conştiinţei naţionale” la românii basarabeni

iunie 11, 2018 in Cultură

100 de cărţi pentru Marea Unire (22)

S-a discutat şi se mai discută încă, dincolo de Prut, despre limba oficială a Republicii Moldova. Cei mai mulţi, în primul rând oamenii de ştiinţă, susţin că aceasta este Limba română. Nu sunt însă puţini nici cei care sunt de părere că acolo se vorbeşte „limba moldovenească”, invocându-se rezultatele recensământului din 1989, când 2,7 milioane de cetăţeni au confirmat că limba lor este „moldovenească”. Motivaţia pe care „patrioţii” basarabeni se bazează este că acest lucru dovedeşte „o înaltă conştiinţă naţională a moldovenilor”! Ei ştiu că strămoşii şi moşii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „moldoveneşte”!

Luând cunoştinţă de cele afirmate mai sus, prof. Dr. Anatol Ciobanu, de la Universitatea de Stat din Chişinău, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, şi-a propus să analizeze, într-un articol, publicat în săptămânalul „Literatura şi Arta” (nr. 33, din 17 august 1995), cam ce înseamnă „conştiinţă naţională” şi care a fost „mersul” ei la românii basarabeni.

După ce a stabilit că acest concept al „conştiinţei naţionale” este un fenomen ereditar, care a luat naştere în procesul formării şi dezvoltării fiecărui individ, omul de ştiinţă basarabean arată că în situaţii anormale, cum a fost şi cea din anii totalitarismului sovietic, conştiinţa naţională la copii şi la tineretul studios a evoluat într-un mod anormal, cu totul altfel decât la generaţiile mature. Fiindcă toate elementele componente ce intră în noţiunea de „conştiinţă naţională” au fost grav deformate, „ca să nu mai spunem batjocorite”, scrie Anatol Ciobanu.

Începând din 1812, când Basarabia a intrat sub stăpânire rusească, cu mici întreruperi, cum au fost cele din perioadele 1918-1940 şi 1941-1944, atât existenţa limbii naţionale, cât şi a neamului românesc de dincolo de Prut s-au aflat în primejdie de moarte, datorată celor două imperii: cel ţarist şi cel sovietic. În lunga perioadă de dominaţie rusească, de după 1812, s-a petrecut procesul de deznaţionalizare a învăţământului, anihilarea spirituală a tinerelor generaţii, al căror spirit, deci şi conştiinţa, a fost modelat în sensul supunerii oarbe faţă de ocupanţii străini. Această strategie mârşavă a fost uşor pusă în aplicare prin excluderea din instruire şi din viaţa publică a limbii române. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele scriitorului basarabean Constantin Stamati-Ciurea (1828-1889): „Limba română rustică, precum o vorbeşte poporul nostru din Basarabia, a fost singurul izvor din care ne-am adăpat”.

„Izvorul” a fost, însă a secat datorită netrebnicilor stăpânitori ai pământului basarabean. Astfel, încă din anii ’30-’40 ai sec. 19, în Basarabia nu au mai existat şcoli naţionale în limba română, aceasta predându-se doar sporadic, ca disciplină facultativă, numai în unele licee, până în 1872, când a fost expulzată din programele de studii. Academicianul rus Vladimir E. Sişmariov, în studiul său „Limbile romanice din sud-estul Europei şi limba naţională din RSS Moldovenească” (apărut în 1960), arată că ultimul manual de limbă română din Basarabia a fost „Cursul primitiv de limbă română”, tipărit în 1856, de Ioan Doncev.

Ocupându-se de aceeaşi chestiune a limbii române din Republica Moldova, acad. Anatol Ciobanu scrie: „Nici un imperiu, după prăbuşirea lui, n-a lăsat în urmă atâta întuneric şi ruină ca cel rus. Nu există nici o şcoală moldovenească care să fi funcţionat în limba maternă. Deci nu puteau exista nici cadre didactice care să predea limba şi literatura română, istoria neamului, geografia Patriei etc. Verbul matern nu putea fi auzit nici măcar în biserică… Peste 90 la sută din populaţia autohtonă era analfabetă! Cum să nu te întrebi, în această situaţie, cam care era nivelul conştiinţei naţionale al unor oameni ţinuţi în întuneric, departe de ştiinţa de carte!”.

Situaţia legată de formarea conştiinţei naţionale s-a schimbat radical după Unirea din 1918 a Basarabiei cu România. Timp de 22 de ani, adică până în vara anului 1940, majoritatea şcolilor au funcţionat în limba română, predarea fiind asigurată de cadre didactice chemate din Vechiul Regat, cât şi din Basarabia. Până la intrarea în funcţiune a odiosului pact Ribbentrop-Molotov au funcţionat 2.700 de şcoli primare cu predare în limba română, fiind frecventate de peste 17.000 de elevi; 25 de şcoli de meserii şi gimnazii industriale, două facultăţi cu grad universitar, de teologie şi agricultură. În aceste instituţii de învăţământ îşi desfăşurau activitatea peste opt mii de cadre didactice.

Acum, la mai bine de şapte decenii, se poate afirma că acel sfert de veac de învăţământ românesc, din Basarabia, a contribuit efectiv la formarea conştiinţei naţionale a moldovenilor, trezindu-i din „somnul de moarte” la care i-au osândit „barbarii de tirani”! Şcoala românească din perioada interbelică a contribuit din plin la formarea spiritului naţional al românilor din Basarabia, le-a insuflat ideea de unitate naţională, de demnitate şi de mândrie, de dragoste pentru limbă, neam, istorie şi tradiţii istorice, adică tot ceea ce ţine de noţiunea de „conştiinţă naţională”.

Drama naţională a românilor basarabeni a reînceput după 1944, când aproape toţi intelectualii de marcă, în primul rând corpul profesoral, de frica deportărilor în Siberia, a luat drumul pribegiei, refugiindu-se peste Prut. Numai din câteva judeţe (Bălţi, Cahul, Soroca) şi din Chişinău s-au refugiat în România peste 45.000 de intelectuali, marea majoriate fiind învăţători şi profesori.

A urmat apoi tortura limbii române la un „nivel calitativ nou”. Adică limba română nu a mai fost oprită, ca pe vremea ţarismului, însă aceasta nu se mai numea limbă română, inventându-se povestea „limbii moldoveneşti”, diferită de cea română. În acelaşi timp, se propovăduia peste tot despre „înflorirea limbii naţionale”, dar se promova, permanent şi cu perseverenţă diabolică, bilingvismul ruso-moldovenesc, conform căruia moldovenii trebuiau să cunoască, în mod obligatoriu, limba rusă. În acelaşi mod făţarnic şi diabolic se vorbea despre dezvoltarea învăţământului în limba naţională, dar se acţiona astfel încât elevii de la şcolile cu predare în „limba moldovenească” să nu aibă nici o perspectivă, pentru că în toate instituţiile de învăţământ din URSS predarea se făcea numai în limba lui Ilici. Aşa că, dacă voiai să le urmezi, trebuia să cunoşti limba rusă! În această situaţie, părinţilor nu le rămânea altceva de făcut decât să-şi trimită copiii la grădiniţele şi şcolile în care se preda numai în limba rusă.

Aici începea un alt proces, cu totul invers decât cel ce ţinea de „conştiinţa naţională”. Începea procesul mancurtizării elevilor, adică tocmai procesul de pervertire a conştiinţei naţionale, prin care românul basarabean trebuia să-şi uite limba maternă, istoria naţională, adică istoria românilor, să-şi piardă credinţa în Dumnezeu, transformându-se în acel „homo sovieticus”, un individ cu creierul spălat, îndoctrinat până la refuz cu educaţia în spiritul internaţionalist.

***

În asemenea împrejurări se pune întrebarea: mai poate fi vorba de o „conştiinţă naţională”? Răspunsul este unul singur şi cât se poate de tranşant: în nici un caz!

Acad. Anatol Ciobanu, autorul studiului de care ne-am ocupat, mai analizează încă un fenomen care şi-a pus amprenta pe modul de a gândi al basarabenilor, mai ales al celor de la oraşe, în contextul în care mai în toate aşezările urbane din Republica Moldova populaţia băştinaşă, românească, a devenit minoritară.

De exemplu, la Chişinău, capitala ţării, moldovenii mai reprezintă acum doar 42-43 la sută, faţă de 77 la sută în 1940; la Bălţi – 37-38 la sută, faţă de 70,1 la sută; la Cahul – 49 la sută, faţă de 51,2 la sută; la Tighina – 25 la sută, faţă de 53,1 la sută etc. În această situaţie, oricât ar părea de straniu, moldovenii de la oraşe ar trebui să fie ocrotiţi de stat, ca fiind minoritate naţională în propria lor ţară! (Chestiune valabilă şi pentru românii din judeţele Covasna şi Harghita)

În legătură cu acest fenomen, al rusificării silnice, aflându-mă nu demult la Chişinău, într-o discuţie cu un cunoscut, am făcut afirmaţii admirative despre noile şi modernele cartiere ale oraşului şi triplarea populaţiei în ultima jumătate a secolului 20. Prietenul meu m-a privit cam pieziş şi posomorât, informându-mă apoi că această constatare nu a adus nici o fericire pentru basarabeni, deoarece aceste noi şi moderne cartiere ale Chişinăului sunt ocupate de veneticii veniţi aici în timpul URSS, ca „specialişti”!

Din păcate, fenomenul nu a luat sfârşit, ci a continuat şi după 1989, devenind de-a dreptul alarmant, fiindcă procentul populaţiei autohtone se reduce văzând cu ochii. Este semnificativ faptul că la 1812 moldovenii reprezentau aproape 90 la sută din populaţia provinciei, devenită apoi gubernie rusească, în 1918, ei au scăzut la 77%, iar în 1989 să ajungă la 63,5%!

Situaţia este inversă în ce priveşte persoanele de etnie rusă şi ucraineană. În 1940 trăiau în Basarabia 188.000 de ruşi şi 200.000 de ucraineni. În prezent, numărul etnicilor ruşi şi ucraineni a ajuns la 1.100.000, reprezentând mai mult de un sfert din populaţia republicii! Iar dacă această situaţie se coroborează cu cea a dispariţiei populaţiei autohtone, proces deloc întâmplător, ci bine-regizat de Moscova, atunci se poate spune că, într-adevăr, „conştiinţa naţională” a românilor din Basarabia a fost îngropată odată cu cei peste 400.000 de morţi din timpul foametei din 1946-47, pusă şi aceea la cale de regimul bolşevic; a fost înmormântată sub zăpezile Siberiei odată cu cei peste 50.000 de deportaţi în perioada 1949-1951; a fost spulberată prin Kazahstan, Caucaz şi prin regiunile polare ale Rusiei odată cu cei peste 300.000 de moldoveni, plecaţi „de bună-voie” de pe pământul natal, spre a-şi căuta rosturile pe acele meleaguri nordice şi îngheţate, spre a supravieţui foametei.

Sperăm totuşi – speranţa doar moare ultima, cum se spune – că încet, încet lucrurile se vor limpezi şi vor intra pe făgaşul lor normal, odată cu limpezirea glotonimului „limbă moldovenească”, ori „limbă română”. Ar fi, probabil, singura cale pentru ca neamul românesc din Basarabia să supravieţuiască pe acel petic de pământ dintre Prut şi Nistru, pământ străbun, lăsat moştenire de strămoşii celor de azi, care, deşi moldoveni, vorbeau totuşi româneşte, ca şi fraţii lor din Ţara Românească, din Banat, din Maramureş şi din Transilvania. Fiindcă, după cum spunea cronicarul, „românii înţeleg nu numai ceştia de aici (din Ţara Românească – n.n.), ci şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi într-altă parte se află şi au aceeaşi limbă. (…) Că doară pe aceştia, cum zic, tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.

Ilie ŞANDRU (septembrie, 1995)

(Din vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”, ediţia a II-a)