Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Bizara poveste a Statusului Romano-Catolic Ardelean (2)
În timp ce lucram la un interviu ce trebuia să aibă circa 20 de episoade, Vasile Lechinţan a ajuns, pe neaşteptate, la lumina Raiului. La cele mai multe întrebări, arhivistul, istoricul şi scriitorul clujean nu va mai răspunde niciodată. Publicăm totuşi textul, în stadiul în care ajunsese în momentul când acest om bun ca o pâine caldă a primit lovitura de trăsnet a sorţii. Rămâne să regretăm veşnic răspunsurile nedate, întrucât Vasile Lechinţan era un cunoscător neîntrecut al arhivelor Transilvaniei şi un investigator tenace şi avizat al retrocedărilor abuzive practicate de politicieni, funcţionari şi magistraţi veroşi după 1989. Nedreptatea şi Dreptatea ţipă amândouă din toţi rărunchii: aceia trăiesc şi huzuresc, iar Vasile se leagănă pe sub flori. Pare-se că nu putem face nimic pentru îndreptarea axei lumii, suntem sortiţi la neputinţă şi suferinţă veşnică.
– Spuneaţi anul trecut, domnule Vasile Lechinţan, că poate cea mai importantă descoperire pe care aţi făcut-o, ca istoric, este uriaşa deturnare de fonduri publice făcută de Statusul Catolic Ardelean.
– Rămân şi astăzi la această apreciere, poate tocmai pentru că această descoperire implică demnitatea noastră istorică de români, dar şi şansa începutului unor relaţii armonioase interetnice în Transilvania, a calităţii Justiţiei şi a actului de guvernare în România. Sigur că am pornit de la cercetările marelui om de cultură patriot din perioada interbelică Onisifor Ghibu, personalitate care are o importanţă extraordinară în sesizarea uriaşei nedreptăţi făcute românilor cu confiscarea acestor fonduri în scopuri pur maghiare. M-am detaşat, totuşi, de unele concluzii şi căi de rezolvare greşite ale profesorului universitar clujean şi am continuat cercetările pe cont propriu. Repet însă: fără cercetările profesorului Onisifor Ghibu, uriaşa nedreptate sus-amintită ar fi trecut poate neobservată în lumea românească interbelică, spre dezonoarea cercetătorilor români.
– Să facem o succintă recapitulare, poate reţin – Doamne ajută! – ceva şi marii noştri luători de decizii…
– Despre ce este vorba? Împărăteasa Austriei Maria Tereza a creat patru fonduri/fundaţii importante pentru şcolile şi bisericile catolice din Transilvania (atenţie, nu exclusiv catolice de rit latin, ci şi de rit greco-catolic şi armeano-catolic), asigurându-le cu averi uriaşe. A mai creat şi trei fonduri/fundaţii pentru Ungaria, inclusiv pentru „părţile ungurene”, cum erau zise atunci, care aparţin azi României: Banat, Bihor, Sătmar, Maramureş. Ultimele amintite trei fonduri au fost administrate de statul ungar, de pe timpul Mariei Tereza până la 1948, când au fost etatizate. Din aceste fonduri au fost susţinute şi zeci de biserici româneşti de rit greco-catolic din Banat, Bihor, Satu Mare, Maramureş, deci nu erau deturnate exclusiv în folosul bisericilor şi şcolilor romano-catolice din Ungaria. Important este ce s-a-ntâmplat cu cele patru mari fonduri instituite de statul austriac pentru Transilvania: Fondul de Religie, Fondul de Studii sau de Învăţământ, Fondul de Stipendii sau de Burse şi Fondul Orfelinatului Terezian de la Sibiu (Au mai fost înfiinţate câteva fonduri/fundaţii pentru Transilvania, dar nu atât de bogate în avere ca şi cele patru fonduri amintite).
Fondurile mari au fost administrate de statul Transilvaniei istorice, de la 1763 până la 1868 şi apoi de Statusul Romano-Catolic din Transilvania (o instituţie civilo-clericală, nerecunoscută de statul Vatican, de vreme ce i s-a luat administrarea fondurilor în 1932), din 1868 până în 1932, când prin Acordul de la Roma dintre statul român şi Vatican, au fost date în administrare – atenţie, nu în proprietate (nicicând vreo fundaţie nu poate avea proprietar, ci numai administrator) – Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, care le-a administrat din 1932 până la 1948. Dacă până la preluarea de către amintitul Status Romano-Catolic beneficiau şi români din averea acestor fonduri, după 1868, acest Status a făcut cea mai mare deturnare de fonduri din istoria Transilvaniei: Fondul de Religie a fost folosit treptat exclusiv pentru religia romano-catolică, la fel şi Fondul de Studii şi Fondul de Burse, cu averi uriaşe. Din Fondul de Studii şi din cel de Burse s-au construit palatele colegiilor – şi au fost susţinute aceste colegii – din Cluj, Alba Iulia, Braşov, Târgu Mureş, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, inclusiv cu bani publici de la stat, fiind deturnate spre romano-catolicism, esenţialul fiind că proprietarii acestor palate erau Fondul de Studii, respectiv Fondul de Studii şi Fondul de Burse. Nici pe timpul Ungariei de până la 1918, reprezentanţii Statusului Romano-Catolic Ardelean sau ai Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia nu au îndrăznit să ceară statului ungar să treacă în proprietatea lor aceste palate şcolare din Cluj, Alba Iulia, Braşov, Târgu Mureş, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, cum au îndrăznit reprezentanţii UDMR şi ai Episcopiei sus-amintite, sub păstorirea şi cu voinţa episcopului György Miklós Jakubinyi de la Alba Iulia, după 1989, să le ceară în calitate de proprietar de la statul român, în condiţiile tulburi de după ieşirea României din comunism.
Plătim chirie pe prostie!
– Reiese din cele spuse că statul şi justiţia române au făcut ce au făcut din prostie pură. Nu ne-a obligat nici un for internaţional, cum se mai dezvinovăţesc unii… Aşa am ajuns să plătim chirie pe prostie!
– Statul român, Justiţia română, au cedat doar la simpla presiune a acestor reprezentanţi pe care i-am amintit, din ignoranţă crasă şi din slăbiciune, astfel că unele din aceste palate au fost, de fapt, nu retrocedate, ci împroprietărită Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, legalizându-se astfel o mare nedreptate adusă românilor transilvăneni de această uriaşă deturnare de fonduri, în loc ca ele să fie o punte de legătură între etniile din Transilvania, punte rezultând din convieţuirea istorică seculară şi din calitatea lor de bunuri publice. Şi mai jignitor şi mai nedrept este că acum statul român plăteşte chirie Episcopiei sus-amintite, sume uriaşe din banul nostru public. Dar şi mai grav este că elevii români au fost alungaţi din aceste palate şcolare de către reprezentanţii UDMR, încă din 1990, înainte de terminarea anului şcolar 1989-1990, numai ca să-i vadă pe români scoşi imediat din aceste clădiri, adică mai bine să fie spaţii goale până la finalizarea anului şcolar decât cu români în ele. Arhiepiscopul György Miklós Jakubinyi, după ce şi-a văzut „opera” îndeplinită, alături de UDMR, a fost înlocuit cu un nou episcop de Alba Iulia, Gergely Kovács, care până acum nu ştiu să fi trecut la colaborarea cu statul român pentru a se şterge ilegalităţile făcute de predecesor, spre onoarea respectabilei instituţii pe care o conduce. Deşi am semnalat Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din România aceste ilegalităţi, încă nu s-au întreprins paşi pentru restabilirea legalităţii.
– Păi actuala conducere a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia tocmai a anunţat că se va adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de retrocedare a Bibliotecii Batthyaneum – şi mă îndoiesc că e altcineva la capătul acestei decizii decât noul episcop Gergely Kovács. Dar haideţi să ne referim concret la un obiectiv foarte cunoscut din cauza marilor scandaluri provocate în jurul lui de UDMR şi Biserica Romano-Catolică: cine este proprietarul de drept al clădirii Liceului „Unirea” din Târgu-Mureş?
– Conform ultimei menţiuni din Cartea funciară, de dinainte de aşa-zisa „retrocedare”, menţiune din anul 1906, proprietare sunt „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”, traducere din limba maghiară a denumirii proprietarului de către subsemnatul, deoarece până în anul 1947 nu s-a mai făcut nici o inscripţie în cartea funciară a acestui imobil, deşi trebuia să se facă o inscripţie de către statul român în perioada interbelică şi să se menţioneze proprietarul în limba română, conform Decretului-Lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. Aşadar, proprietar este, conform inscripţiei din 1906, „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”. Denumirea este ad-hoc făcută, dar să o luăm ca atare. Prin analogie, arătăm că o fundaţie românească de la Budapesta de dinainte de Marea Unire din 1918 (nerestituită nici acum de statul ungar) se numea – conform testamentului marelui Mecena Emanuil Gojdu – „Fundaţiunea lui Gojdu”, înfiinţată în 1869, cu o avere uriaşă. Dar „Fundaţiunea lui Gojdu” nu era nicidecum proprietatea fondatorului Emanoil Gojdu, nu era înscrisă în cartea funciară pe numele fondatorului, deşi în titlul fundaţiei se scria pronumele posesiv LUI. Această fundaţie avea deja personalitate juridică proprie, nu era proprietatea nimănui.
În cazul proprietarului numit „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”, situaţia este identică cu „Fundaţiunea lui Gojdu”, prenumele posesiv ALE nu indică nicidecum că aceste fonduri sunt/erau proprietatea Statusului Romano-Catolic Ardelean, şi nicidecum nu erau înscrise în cartea funciară a acestei organizaţii laico-religioase pe care nu a recunoscut-o în 1932 nici statul Vatican, zicându-i „aşa-zisul Status Romano-Catolic Ardelean”.
Rămâne în istoria României de după 1989 una dintre cele mai mari enigme modul cum comisia guvernamentală de retrocedare şi justiţia română nu au cerut Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia dovada proprietăţii Statusului Romano-Catolic Ardelean asupra acestor fonduri publice mari create de Maria Tereza pe baza cărţii funciare a acestui Status sau a acestei Episcopii şi nu după denumirea fondurilor, care este o cu totul altă problemă. Este una dintre cele mai mari curse în care au căzut „retrocedatorii”, de fapt „împroprietătorii”, ieşind astfel din legalitate, nemaivorbind de cei care au reclamat proprietatea.
De ce s-a scris, totuşi, în denumire – bineînţeles abuziv, pentru că fondurile/fundaţiile amintite nu s-au constituit nicidecum cu acest apendice – „ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”? Pentru că au fost o perioadă într-adevăr ale Statusului Romano-Catolic Ardelean, dar nicidecum în proprietate, ci în administrare. Într-o veselie exuberantă, comisia guvernamentală de retrocedare de la Bucureşti şi justiţia română au împroprietărit – acesta este termenul exact – Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia cu numeroase imobile în numele Statusului amintit, atât în Cluj, cum am mai spus, cât şi în Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Alba Iulia şi în alte centre ale Transilvaniei, jignind astfel profund pe românii transilvăneni, confiscându-le astfel dreptul la nişte averi istorice comune ale românilor, maghiarilor, saşilor etc., confiscându-le dreptul la istorie şi reaşezând în drepturi constituţia medievală a Transilvaniei prin aceste împroprietăriri a unor bunuri la care ei, românii, să nu mai aibă nici un drept.
Nu ne rămâne poate decât să mulţumim acestor instituţii ale statului român pentru că abia acum groaznicului sistem medieval al Transilvaniei, de la 1437 la 1848, apoi al Ungariei şovine de la 1867 la 1918 şi de la 1940 la 1944 – le-au fost legalizate jaful făcut asupra românilor. În urma acestor legalizări, copiii români au fost scoşi din centrele oraşelor transilvane, cei de la Odorheiu-Secuiesc au fost alungaţi primii, apoi treptat purificarea continuă şi iată, am traversat Centenarul Marii Uniri contabilizând aceste evenimente „minunate”. Ce mai poate urma acum? Să ni se interzică până şi iubirea noastră faţă de trecutul acestor imobile – averi comune tuturor etniilor – unde au învăţat un Şincai, un Maior, un Avram Iancu şi alţi mari reprezentanţi ai istoriei noastre naţionale!
Interviu de Mihail GROZA
