Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Oroian a sugerat: „Domnule Hász, acum e momentul potrivit. Fugiţi în pădurea de lângă noi. Jandarmul a plecat. O să reuşiţi”. Arătând spre soţia sa şi spre fiica sa plină de sânge, Hász i-a răspuns domnului Oroian: „Mulţumesc, Traiane, Dumnezeu să te binecuvânteze, dar nu le pot părăsi”. Şi a rămas.
Ţăranii Traian Oroian (în vârstă de 75 de ani în 1984), bătrânul Ioan Hulpe (96 de ani în 1984, dar încă foarte vioi) şi fiul acestuia, Ioan Hulpe (în vârstă de 15 ani în 1944) povestesc restul evenimentelor. În noaptea de vineri, 15 septembrie 1944, ei au primit ordin de la membrii Gărzii Naţionale să se prezinte la casa supraintendentului de lucrări publice în ziua următoare, la amiază, împreună cu carele lor cu boi şi cu mâncare pe trei zile. Când au ajuns acolo, au găsit alţi săteni, toţi români, cu încă 12 care cu boi.
Sâmbătă, 16 septembrie 1944, la amiază, sătenii aşteptau în căldura toridă, împreună cu cele 14 atelaje. La 2 după-amiază jandarmii le-au ordonat evreilor să iasă. După ce 20 de tineri fuseseră deja luaţi, grupul număra 68 de femei, peste o duzină de copii între 1 şi 8 ani, peste treizeci de adolescenţi (majoritatea sub 15 ani), 20 de persoane între 50 şi 60 de ani şi 6 persoane între 70 şi 83 de ani. Evreii se temeau. Ei i-au întrebat pe jandarmi şi pe consătenii lor, membri ai Gărzii Naţionale, unde vor fi duşi. Multe femei au început să plângă şi se crease panică. Bărbaţii şi femeile mai în vârstă. împreună cu copiii mici, au primit ordin să se suie în carele trase de boi; tinerii urmau să plece în marş, în grupuri adunate în jurul fiecărui car. Cel puţin câte doi jandarmi însoţeau fiecare car şi procesiunea se puse în mişcare. Traian Oroian, un om hotărât, i-a pus pe cei doi Hulpe în capul coloanei. Ioan Hulpe, tatăl, era singurul care înţelegea maghiara la perfecţie. „Lăsaţi-l pe el să meargă în frunte – pentru orice eventualitate”, îşi aminteşte T. Oroian că ar fi spus.
Coloana înainta încet prin Sărmăşel. Evreii erau extenuaţi de foame şi de cinci sau şase zile de sete. Chiar şi boii sufereau. Oroian i-a spus lui Hulpe să le ceară jandarmilor, în maghiară, să permită adăparea boilor. Ei i-au răspuns: „Animalele care trag la jug au voie să bea apă, dar vă veţi pierde viaţa dacă îndrăzniţi să daţi măcar un strop de apă animalelor din care sau celor care merg pe jos”. Românii au fost nevoiţi să desjuge boii şi să-i adape la o fântână, în timp ce evreii. în special copiii, cerşeau în van puţină apă.
La Sărmăşel, Erzsebet Budai, de origine ungară, a văzut coloana şi a recunoscut doi jandarmi, János Pánczel şi Sándor Pál, care îi fuseseră colegi de şcoală, amândoi originari din Sărmaşu. Ea i-a întrebat: „Unde îi duceţi pe evrei?” Pánczel a replicat în universalul stil cazon: „Unde am primit ordin să-i ducem”. Doamna Budai a vrut să dea apă copiilor evrei, dar a fost alungată.
În timp ce umbrele înserării deveneau din ce în ce mai lungi, coloana nenorociţilor evrei părăsea Sărmăşelul şi se îndrepta spre şoseaua Cluj-Târgu Mureş, apropiindu-se de pădure. Dl. Oroian îşi aduce aminte că, la un moment dat, coloana s-a oprit brusc. Un soldat s-a dus să vadă care era cauza acestei întârzieri. Familia Hász se afla printre cei care urcaseră în carul lui Oroian. Dl Hász stătea în picioare, alături de fiica sa maltratată, îmbrăţişată de mama sa. Dl Oroian a sugerat, „Domnule Hász, acum e momentul potrivit. Fugiţi în pădurea de lângă noi. Jandarmul a plecat. O să reuşiţi”. Arătând spre soţia sa şi spre fiica sa plină de sânge, Hász i-a răspuns domnului Oroian: „Mulţumesc, Traiane, Dumnezeu să te binecuvânteze, dar nu le pot părăsi”. Şi a rămas.
În cele din urmă, pe la apus, coloana a ajuns la kilometrul 61-62 de pe şosea, într-un loc singuratic: de o parte se găseau dealurile golaşe ale Sascutului (unde aşteptau, pregătite, gropile comune); de partea cealaltă era o fântână şi, nu foarte departe, mai erau două căsuţe, una aparţinea pădurarului Ioan Mocean, iar cealaltă ajutorului său, Ioan Aluaşi. Convoiul carelor trase de boi a primit ordin să se oprească lângă fântână. Evreii au fost puşi să coboare şi erau împinşi cu brutalitate. Ei au cerşit pur şi simplu apă. Cererii lor i s-a răspuns cu insulte. Evreii au fost siliţi să se aşeze lângă fântână, să nu se mişte şi să nu vorbească. Românii şi cele 14 care de boi au fost trimise înapoi, la Sărmaş.
Aproape 40 de ani mai târziu, la 21 iunie 1984, călătoream, în amurg, pe aceeaşi porţiune de şosea, îndreptându-mă spre Cămăraşu, unde locuieşte acum, împreună cu soţia sa, ultimul martor al evenimentelor acelei nopţi, fostul ajutor de pădurar, Ioan Aluaşi. O milă mai încolo am părăsit drumul asfaltat şi am apucat-o pe Cămăraşu. De aici încolo se întindea un drum de ţară.
Atât domnul, cât şi doamna Aluaşi, în vârstă, acum, trecuţi de 70 de ani, lucrau în grădina de legume. După ce copiii din sat i-au strigat, m-am recomandat şi le-am explicat motivul vizitei mele. Ne-am aşezat în jurul mesei, la lumina unei lămpi cu gaz, şi familia Aluaşi a început să povestească cele întâmplate în acea noapte de neuitat din 16-17 septembrie 1944.
În perioada respectivă, atât dl Aluaşi, cât şi dl Mocean, care lucrau ca pădurari, trăiau împreună cu soţiile şi copiii lor (şase şi, respectiv, nouă copii) în două case din apropierea fântânii. La apusul soarelui ei au văzut sosirea carelor cu boi şi au recunoscut imediat pe evreii din Sărmaş. Evreii implorau să li se dea apă; cei doi pădurari şi soţiile au vrut să le dea apă, dar au fost goniţi de jandarmi. Ei şi-au trimis apoi copiii cu apă, dar nici ei nu au avut mai mult succes decât părinţii lor. Dl Aluaşi i-a auzit pe jandarmi spunându-le evreilor că vor fi duşi „la Kolozsvár”, adică la Cluj.
Jandarmii şi câţiva membri ai Gărzii Naţionale au intrat în casele celor doi pădurari şi le-au spus să „stea liniştiţi şi să se ţină departe de evrei, altfel…”. După lăsarea întunericului au sosit camioane încărcate cu jandarmi unguri. A apărut şi o limuzină elegantă, iar un ofiţer a descins din ea. Au fost aprinse câteva felinare cu petrol lampant şi jandarmii, înarmaţi şi purtând felinarele, au început să urce dealurile. A fost multă vânzoleală între camioanele staţionate pe şosea şi dealul din apropierea gropilor comune.
I. Aluaşi şi I. Mocean, foarte alarmaţi, s-au ascuns în lanurile de porumb. Astfel, se aflau mai aproape de gropile comune, dar nu puteau fi văzuţi. Ei îşi lăsaseră soţiile şi copiii într-una din case, sperând că, dacă vor veni ungurii, femeile şi copiii minori nu vor prezenta vreun interes pentru ei.
Dl Aluaşi îşi aminteşte liniştea sinistră din acea noapte fără lună, prevestitoare a terorii ce avea să urmeze. După miezul nopţii a avut loc un schimb de semnale luminoase între ungurii aflaţi pe dealuri şi cei de pe şosea. Dl Aluaşi, veteran de război, şi-a dat seama ce va urma; el i-a spus dlui Mocean: „Acum or să-i omoare pe evrei”. (Va urma)
NICHOLAS M. NAGY-TALAVERA
