A fost? N-a fost?
Cu nişte ani în urmă, am surprins şi m-a surprins o scenă tristă în esenţă, în scenografia unei cârciumi dintr-un orăşel transilvan. Clienţii erau înghesuiţi în jurul unor mese, pe care tronau ţoiuri de pălincă şi halbe de bere. În clinchetul sticlăriei, toastau şi apoi deşertau recipientele, acţiunea repetându-se la un anume interval. La o masă mai retrasă în semiobscuritatea localului, stătea un individ cu o mimă nu tocmai veselă, Avea şi el în faţă un pahar, dar nu părea prea grăbit să-l deşerte. Panorama cu ochii trişti localul, fără curajul de a detaşa un client, spre a-l privi în ochi. Nici ochii sălii nu păreau interesaţi să-i acorde cea mai vagă privire. Ignorat, nebăgat în seamă, însingurat. Când părăseam localul, dimpreună cu doi-trei confraţi gazetari, decorul era acelaşi, încremenit în proiect. Un coleg localnic mi-a detaliat tabloul. Individul era un fost mare şef, tras pe linie moartă, după ce lăsase în urmă o dâră jalnică de abuzuri şi nelegiuiri. Iar omul bun, românul, iartă dar de uitat nu uită. Dispreţ, silă suverană.
Mutatis-mutandis, săltat peste timp, urgisitul putea lua înfăţişarea ultimului alungat de la Cotroceni. Numai că scena evocată se derula pe când socialismul mai dăinuia în ţară, iar Marquez nu fusese tălmăcit în limba lui Eminescu. Şi-apoi, Iohannis nu are nevoie de cârciumi. Dispune pe viaţă de room-service gratuit, pe banii noştri, la domiciliu. Captiv propriului orgoliu, nici de socializare nu are nevoie, suficient sie însuşi. Ieşit în stradă să mai ia aer, va fi straşnic păzit de sepepei. Ar fi de datoria memoriei să nu uite. Dar omul mai uită, evitând înecul în amar. Uitat va fi şi acest domnitor mereu mânios şi degrabu vărsător de ură şi ctitor de dihonie, cum ar glosa cronicarul altor vremuri, de glorie dar şi de amar.
„A fost sau n-a fost?” este interogaţia-dilemă a unui film românesc contemporan al lui Corneliu Porumboiu. Amalgam de comedie şi dramă, abordează chestiunea evenimentelor din România anului 1989, fără a le elucida. În definitiv, nici Revoluţia Franceză, „executată” cu două veacuri mai înainte, nu a fost încă lămurită!
Il Presidente a fost, dar n-a fost. Nu a fost ce trebuia să fie. I-a încins mijlocelul tras prin inel al ţărişoarei cu o cârpă, dezbrăcată de brâul tricolor şi de vise în culori pastelate. Însingurat în orgoliu nemăsurat, nu a ştiut sau nu a vrut să-şi apropie oamenii, fiindu-şi suficient sie însuşi. Preţuia mai mult bâta de basse-ball decât statura de academician. Nu a ştiut nici să comunice cu supuşii. E vorba şi de o insuficienţă, dar şi inexistenţa conţinutului. Ce să comunici când nu ai ce? „Când nimic nu ai a spune”. Eminescu.
Acum, fiul risipitor s-a întors definitiv acase. Acase, la cele şase case dobândite de profesoraşul de fizică din Agnita, ajuns primar de Sibiu, prin meditaţii, uitând de impozit. Şase plus una şi mai şi, cuvenită prin lege ca fost preşedinte cu două mandate plus. A fost, n-a fost, deşi demisionat, beneficiile prezidenţiale curg gârlă. Şi nu sunt tocmai puţine, nici neglijabile. Noroc cât încape pentru personaj. Ghinion pentru ţară.
Fiecare cu raţia lui de noroc. Sau de nenoroc.
Un singur regret îl va însoţi în toţi anii pe care Stăpânul îi va hărăzi: nu a reuşit să decoreze o profă vrednică de engleză de la un liceu sibian. Ar fi fost cea mai înaltă răsplată a devoţiunii ei, aşteptat weekend de weekend să aterizeze lângă inimioara ei. Zboruri costisitoare prin lume, neapărat cu escală la Sibiu, la plecare şi la întoarcere, nave de lux de nabab, nenumărate case etc., toate pălesc vizavi de această neîmplinire, contabilizată în contul aceluiaşi ghinion. Dar ca muritor nu le poţi avea pe toate! Iar zeii sunt departe. Egoişti şi orgolioşi, ei cred că li se cuvine doar lor totul. Şi chiar mai mult. Nu se exceptează nici „zeii” de la Curte. Decorată, la ieşire, şi o treime a Curţii.
„În mijlocul opulenţei şi al fricii care definesc domnia sa, descoperim un om a cărui existenţă personală este la fel de fragmentată şi tulburată ca şi naţiunea pe care o conduce”. Citatul are ca referent un alt damnat al însingurării, Jose Arcadio Buendia, „omul” lui Gabriel Garcia Marquez. Eroul său, dimpreună cu Ursula lui, întemeiau un oraş imaginar, Macondo, devenind, pas cu pas, captiv al propriei puteri. Numai că numita ctitorie, măcinată de violenţă, epidemii, revoluţii politice, dispare pe veci, doborâtă de furtună. A rezistat doar cât un mandat iohannesian. Dar asemănările sunt izbitoare, cum remarca, în spaţiul acestui ziar confratele Mihai Groza. Ingenios exploatată de Mihai analogia. Diferenţa e că ultimul a fost real şi a dispus de răstimp dublu la Palatul Cotrocenilor. Ultima izbândă: bolovanul care a zdrobit ultimele alegeri prezidenţiale, ţintit în miezul mocirlei politicii. Filosofii se căznesc să scoată piatra din baltă; stropi murdari au ţâşnit peste o Europă toată, până hăt departe, peste ocean. Ne va fi greu să-i ştergem, cu ciolaci şi bolojani. Răul e mai lesne de făcut, dar e mai vizibil şi mai de impact. Şi mai persistent.
După ce a dus ultimul mandat în prelungiri, meciul s-a încheiat. Jucătorul nu se dădea dus, dar un arbitru nevăzut (sau neştiut) a fluierat finalul, fără să consulte VAR-ul (CC). Meci nul! Ghinion s-a retras de pe teren. Ghinionul rămâne. Se vede, sămânţa s-a dovedit roditoare.
Săracă ţară bogată!
Mihai SUCIU
