100 de cărţi pentru Marea Unire (3) „Naţiunea moldovenească nu există! Există o naţiune română!”

 Pornind de la teza că „recunoaşterea drepturilor naţiunilor la autodeterminare este de o deosebită urgenţă în epoca prin care trecem”, V.I. Lenin aprecia că în Rusia există popoare care au dreptul inalienabil de a se despărţi de statul rus şi de a-şi alcătui state proprii, independente, sau de a se uni cu conaţionalii lor cu care se învecinează şi care îşi au statele lor suverane. El îi amintea, în acest sens, pe finlandezi, polonezi şi români.

Pe această bază, şi datorită noilor realităţi din Rusia sovietică, mişcarea naţional-patriotică a românilor dintre Prut şi Nistru a luat  amploare. Conştiinţa naţională a românilor basarabeni, voinţa lor fierbinte de a se unii cu fraţii lor din România, au fost stimulate chiar de victoria revoluţiei ruse, din februarie 1917. Mai mult, românii basarabeni erau informaţi că fraţii lor din vechiul regat au pornit lupta pentru eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea austriacă şi maghiară. După atâtea decenii în care s-au aflat sub stăpânire străină, românii basarabeni au avut atunci revelaţia că vorbesc aceeaşi limbă ca cei de dincoace de Prut şi că sunt tot atât de români ca şi cei din România!

În acest context istoric, acţiunile revoluţionare cu un pronunţat caracter naţional au început să se înmulţească pe teritoriul Basarabiei şi Ucrainei. Astfel, Cercul studenţilor români de la Kiev şi-a înscris în programul său „lupta pentru autonomia Basarabiei, învăţământ şi slujbe religioase în limba poporului”. Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, şi-a fixat ca obiectiv „lupta alături de celelalte popoare ale Rusiei pentru slobozenia naţiunilor, pentru dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei”.

La adunarea celor 10.000 de ostaşi moldoveni din armata ţaristă, din 1918, s-a hotărât că „Ţara Basarabiei să nu se mai ocârmuiască decât prin aleşii săi, care vor întocmi Sfatul Ţării”. Tot în acest sens s-au pronunţat şi conducerea Partidului Naţional Progresist din Odesa, primul Congres al ţăranilor din Basarabia, precum şi cel dintâi Congres al corpului didactic din Basarabia.

Simţind pericolul ce venea din partea acestor mişcări naţionale, care se pronunţau pentru autonomia Basarabiei, conducerea centrală bolşevică a hotărât trimiterea în Basarabia a unor activişti cu mare experienţă de la Petrograd, Moscova şi Kiev, ceea ce a dus la declanşarea unui protest vehement al Sovietului soldaţilor şi ofiţerilor din Odesa şi din Chişinău. Aplicarea în viaţă a dreptului la autodeterminare a devenit idealul de luptă al tuturor patrioţilor basarabeni. Teofil Iancu, unul dintre participanţii la Congresul naţionalităţilor, care s-a desfăşurat la Kiev, între 8 şi 14 septembrie 1917, ca delegat al Partidului Naţional Moldovenesc, a declarat: „Salut congresul naţiunilor în numele românilor din Basarabia! Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiu că naţiunea moldovenească nu există. Există o naţiune română. Numele de moldovean şi moldoveni este numai regional, dar nu naţional”.

La 20 octombrie 1917 a avut loc, la Chişinău, Congresul soldaţilor moldoveni. Cei 800 de delegaţi au hotărât „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei în cadrul RFD Ruse”, oprirea colonizării Basarabiei cu străini, având dreptul de a reveni acasă doar acei basarabeni care, sub stăpânire străină, au fost nevoiţi să părăsească ţara. Congresul a hotărât alcătuirea Sfatului Ţării pentru „ocârmuirea Basarabiei”, format din 120 de deputaţi, din care 84 români moldoveni, adică 70 la sută, ceea ce oglindea procentul acestora pe întregul teritoriu al Basarabiei.

Ilie ŞANDRU

(Din vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”)

Comentarii:

comentarii