Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Revizioniştii unguri nu au reuşit, prin toate eforturile lor disperate, să oprească procesul logic al unirii Transilvaniei cu România. Au fost zadarnice toate fărădelegile şi crimele săvârşite la adresa românilor ardeleni, după cum aceeaşi zădărnicie s-a dovedit a fi, mai târziu, şi războiul pornit de bolşevicii lui Béla Kun împotriva României, sfârşit cu un dezastru total pentru cei care l-au început, Kun şi colaboratorii săi reuşind să scape cu fuga. În cele din urmă, ajungând în Rusia sovietică, a fost asasinat tocmai de cei în slujba cărora s-a aflat toată viaţa.
Cu toate acestea, nu au abandonat lupta, însă au schimbat… macazul, cum se spune, folosind alte metode, astfel încât să poată submina din interior statul român, străduindu-se să dovedească Europei şi lumii neputinţa României de a administra corect şi eficient Transilvania. Prima dintre aceste noi metode de luptă antiromânească a fost incitarea la nespunere civică a funcţionarilor publici de etnie maghiară. Incitarea aceasta nu era deloc întâmplătoare. Cum Transilvania s-a aflat, practic, timp îndelungat, sub dominaţie ungurească, în 1918, marea majoritate a funcţionarilor publici o formau ungurii. Mulţi dintre aceştia erau români maghiarizaţi, prin permanentul şi durul proces de maghiarizare pe care l-au dus, de-a lungul vremii, politicienii de la Budapesta, care, vorba marelui Eminescu, erau în stare să maghiarizeze şi pietrele!
În 1916, după intrarea României în război, prin ordine strict secrete, s-au dat instrucţiuni pentru ca numărul românilor din administraţia ungurească să fie cât mai redus. De exemplu, în Ordinul nr. 50107/1916 al Direcţiei Regionale a Poştelor şi Telegrafului Timişoara se preciza: „Cu cea mai mare severitate ordon ca până la noi dispoziţii să nu se angajeze în serviciul Poştei şi Telegrafului, sau ca factori poştali sau persoane auxiliare persoane de naţionalitate română sau cu sentimente româneşti. (…) Pentru executarea acestui ordin sunteţi personal răspunzător, iar nerespectarea ordinului va atrage pentru dvs. cele mai grave consecinţe. Prezentul ordin este strict confidenţial”.
Datorită acestei situaţii, funcţionarii publici unguri din Transilvania se comportau ca şi cum ar fi fost în serviciul Ungariei, nu al României! Ei ascultau de ordinele pe care le primeau de la Guvernul condus de Károly, de cel al lui Béla Kun, iar apoi de cel al lui Horthy Miklós! Situaţia nu era deloc roză. De exemplu, ceferiştii unguri de la căile ferate sabotau permanent bunul mers al trenurilor, mai ales a celor militare, aflate în serviciul Armatei Române. Erau păstrate denumirile ungureşti ale gărilor, se foloseau vechile ştampile, cu denumirea „Magyarország”, iar inscripţiile erau toate în limba maghiară, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
O altă situaţie deosebită, cu care s-a confruntat Consiliul Dirigent al Transilvaniei a fost refuzul celor de etnie maghiară, aflaţi în serviciul public (administraţie, învăţământ, sănătate, justiţie, poliţie, teatru, silvicultură, foşti ofiţeri, preoţi, pastori, elevi, studenţi diferiţi funcţionari etc.) de a depune jurământul de fidelitate faţă de statul român. Ordine severe de a se împotrivi acestei măsuri veneau de la Budapesta. A fost nevoie de măsuri energice faţă de cei care refuzau să depună jurământul, mergându-se până la îndepărtarea din funcţie şi expulzarea. În judeţele cu populaţie majoritară secuiască toţi funcţionarii publici au refuzat depunerea jurământului. La Odorhei era un adevărat focar de şovinism! La Târgu Mureş, în toată primăria era un singur român: primarul! Aşa era şi la Poliţie, şi la Tribunal! Fostul primar, Marthy, a refuzat, iniţial, orice colaborare cu noul prefect, colonelul Albu. În cele din urmă s-a trezit la realitate şi a cerut celor disponibilizaţi (datorită refuzului depunerii jurământului) să nu plece în Ungaria, „unde e mult mai rău!”. Mulţi l-au ascultat şi au revenit la posturile lor, după depunerea jurământului.
De revenit, au revenit, însă au găsit o altă formă de a se împotrivi, tot la îndemnul celor de la Budapesta: refuzul de a învăţa limba română. Îndemnurile se făceau chiar în presa de limbă maghiară din Transilvania, în care se sugera ideea că cei ce refuză nu vor suferi urmări neplăcute, fiindcă în curând se va restaura stăpânirea maghiară. Deloc benefică a fost şi nehotărârea organelor statului român faţă de toate aceste manifestări vădit duşmănoase. Multă vreme după 1918 chiar actele de guvernământ erau publicate şi în limba maghiară, spre a nu exista pretextul necunoaşterii limbii. Totul pleca de la toleranţă faţă de aceste acte, cu speranţa că, în cele din urmă, funcţionarii publici vor înţelege că situaţia s-a schimbat şi se vor încadra noilor realităţi.
Într-adevăr, mulţi au înţeles şi s-au încadrat. Cei dintâi au fost personalul din învăţământul primar, gimnazial, liceal şi superior. Unii au participat la cursurile Universităţii de Vară, iniţiată de Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Unul dintre ei, profesorul universitar Kristof György, de la Universitatea din Cluj, dorea ca şi copiii săi să înveţe bine limba română şi să cunoască cultura poporului român. Un alt cursant, Havanyi, fiul rectorului Academiei de Drept din Oradea, îi scria lui Nicolae Iorga: „Dumnezeu să binecuvânteze munca dumneavoastră, spre binele ţării, şi să vă dăruiască încă multe zile ca să puteţi vedea, ca rezultat al străduinţelor dumneavoastră, o Românie deplin edificată, consolidată şi fericită. Să trăiască domnul profesor Iorga! Să trăiască România Mare!”. Au fost, desigur, încercări izolate de a se sparge zidul intoleranţei pe care mişcarea revizionistă din Ungaria s-a străduit din răsputeri să-l înalţe şi să-l consolideze, fiindcă „misiunea noastră este să restabilim hotarele milenare ale Marii Ungarii”. (Va urma)
Ilie ŞANDRU
Explcație foto: Cursuri ţinute de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte.
