Lege şi fărădelege

Dacă pe alte teme fundamentale, cum ar fi „Oul sau găina” dezbaterea continuă, în teritoriul juridic chestiunea priorităţii este inechivocă: fărădelegea are rădăcini mult mai adânci decât legea. Da, la început a fost fărădelegea. Nu înseamnă că nelegiuirea era tolerată de obşte. Nu, era sancţionată din timpuri străvechi, în baza unor cutume, legi nescrise, dar aspre, neiertătoare, înainte de a-şi face loc în pravilă sau literă de lege. Şi era normal pentru omul normal şi întru apărarea acestuia să înlăture neghina din grâu, să pedepsească derapajele de la norma şi conduita de viaţă unanim agreate şi acceptate, fie tâlhărie, fie omucidere.

Cine nu a auzit de „legea talionului”? O lege penală la popoarele străvechi menită să sancţioneze faptele rele, cu referinţă specială la crimă. „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…” în esenţă. Adică, vinovatul beneficia de tratament egal celui aplicat victimei (din lat. Talio, talionis – similar, la fel). Numai că, excedând această cutumă, în multe situaţii răzbunarea depăşea cu mult fapta propriu-zisă.Tăiat deget – amputat braţul atentator. Pierdut un picior – amputate ambele. Ucisă capra vecinului – dicimată întreaga turmă a vinovatului. Ucis un individ – linşată toată familia criminalului. Teama de răzbunare ţinea la distanţă amatorii de fărădelege, prezumptivii răufăcători, la vremuri fără Poliţie, Justiţie, ISU, Arafat, nici măcar guvern care să facă ordine ca la noi. Nu era exclus nici abuzul „justiţiarilor”, tot ca la noi. Aşa numita „lege a talionului” s-a insinuat şi în Codul lui Hammurabi, rege al Babilonului pe la 1700 î.Hr. „Editat” pe un bloc de marmoră (poate fi consultat la Luvru!), era un veritabil cod de legi din Mesopotamia antică. În cele 282 de articole îşi aflau soluţie 100 de infracţiuni. Era un fel de îndreptar, ghid pentru judecători cu scopul de a face ordine în societate de către „profesionişti” (frecvent analfabeţi) şi evitarea tendinţei omului de rând de a-şi face singur dreptate. 500 de ani mai încoace, Moise includea în tabla lui de legi şi legea talionului. Şi Biblia face trei referinţe la legea talionului: „Tot ce va ucide pe Cain, înşeptit va fi pedepsit” (Geneza, 4,15).

Odată adunate în norme scrise, oricum s-ar fi numit, acestea au îngustat câmpul infracţional. Cu legea nu se glumea. Lup fioros se dovedea Domnul moldav cu numele sălbăticiunii, Vasile Lupu, autorul primei Pravile. Erau prevăzute sancţiuni aspre pentru furt, tâlhărie, răpire de persoane, crimă, viol, proxenetism, sodomie, adulter etc. Câteva exemplificări: recidiva în furt – strangularea sau ridicarea în furci. Tâlhăria – ocna sau moartea. Trafic de copii sau robi – ocna pentru boieri, iar neboierii erau legaţi de cozile cailor, târâţi prin târg şi decapitaţi finalmente. Răpirea unei fete sau femei – turnarea de plumb topit pe gură. Dacă sluga răpea fiica sau soţia boierului, era sortit morţii prin ardere. La a treia seducţie – spânzurătoarea. Dacă robul întreţinea raporturi sexuale cu stăpâna – decapitat. Violul se sancţiona cu moartea, evitabilă prin negociere a vinovatului cu victima şi răscumpărarea faptei. Sodomia – decapitare. Proxenetismul era încadrat ca mai grav decât curvia sau preacurvia – moarte şi incinerare. Desfrânarea, adulterul soţiei, naşterea unui copil de o femeie necăsătorită – pedepse penale. Soţul încornorat avea dreptul să pedepsească soţia adulterină cu moartea. Motiv suficient de divorţ era un simplu sărut oferit de soţie altui bărbat decât titularul de drept. Şi soţia beneficia de acest drept. Nu lipseau nici pedepse hâtre. Escrocul era obligat la returnarea beneficiului necuvenit, bătut şi exclus din societate. Măcelarii („casapii”) şi pitarii care înşelau la cântar – ţintuirea urechii într-un stâlp timp de o zi. Violarea minorilor – tăierea unui fragment al nasului sau urechii. Mama care îşi prostitua fiica – tăierea cartilajului dintre nările nasului. Pentru zoofilie (raport sexual cu animale) – amputarea organului sexual. În caz de seducţie, atât vinovatul, cât şi „nevinovata” erau obligaţi să ţină post şi să se pocăiască după un tur al târgului în ţinuta vestimentară a lui Adam şi a Evei. Se remarcă un apetit pentru nuditate, această variantă de pedeapsă fiind aplicată mai multor categorii de infractori, agrementată cu bătaia sau ocna. Bieţii săraci care seduceau femei beneficiau de cumulul de pedeapsă bătuţi bine – plimbaţi goi prin târg. Bigamul sau individul care îşi prostitua soţia erau plimbaţi dezbrăcaţi călare pe un măgar. Tot Vasile Lupu sancţiona un călugăr prin arderea pe rug dimpreună cu o fată sedusă, cu care a întreţinut relaţii sexuale. În total, domnitorul a executat 40.000 de vinovaţi, inclusiv 14.000 de hoţi. Nici doi fraţi nu au fost iertaţi, fiind condamnaţi la moarte. Prin cruzime, îl depăşea pe Vlad Ţepeş, chiar dacă ţeapa nu mai era principalul instrument de tortură-exterminare. Recidiviştii erau bătuţi şi marcaţi cu fierul înroşit în foc. Dacă nu se cuminţeau – tăiate urechile, apoi executaţi. Înalta trădare – „hiclenia” – se pedepsea cu moartea pretendentului la domnie. Decapitat, capul înfipt în par să ia aminte prostimea. Oricum, sentinţa era decisă apriori, procesul fiind doar o formulă fariseică.

Constantin Cantemir era necruţător cu tâlharii. Erau ucişi, cadavrul tăiat în patru hălci, înfipte în ţăruşi la margine de drum. Iar Mihai Racoviţă îi sălta în furci, legaţi de picioare, cu capul în jos, murind în chinuri inimaginabile.

După revoluţia franceză, Justiţia devenea un segment de bază al statului de drept, declarată Putere. Evident, în timp, a evoluat şi sistemul legislativ, cu componente normative inechivoce, tot felul de coduri, născute din Dreptul Roman. Toate, menite, în ultimă instanţă, să apere omul bun de cel rău. Prin perfecţionare după perfecţionare, şi românii am ajuns departe. Prin Italia, Grecia sau chiar Costa Rica! Pribegiţi prin „paradisuri infracţionale” spre a sfida legea şi a nu-şi asuma condamnarea, pe aceşti inculpaţi îi răpune dorul de ţară; nici chiar bogăţiile agonisite nu-i pot răpune. Iar autorităţile îndrituite să-i readucă acasă nu sunt capabile. Incapabili şi să recupereze furăciunea de milioane. Este doar una dintre modalităţile prin care „oameni nevinovaţi” se sustrag unei Justiţii teroriste, avide de cătuşe şi de temniţe. Metodă şi mai aplicată, cu toleranţă maximă din partea oamenilor legii, este prescrierea pedepsei. Prin tertipuri avocăţeşti, se tergiversează procesele „greilor” până dincolo de termenul limită de aplicare a pedepsei. Nu sunt rare nici sentinţele cu suspendarea vinovatului dovedit (mai demult, termenul avea alt înţeles: atârnarea de o funie legată în jurul gâtului, „ridicarea în furci” – spânzurătoarea). Protocoale cu Securitatea, apelul la denunţători dubioşi spre a argumenta vinovăţia şi a da greutate dosarului şi rechizitoriului. Oare cei care recurg la asemenea „inginerii” nu se autoincriminează?! Toţi se doresc slujitorii unei Justiţii Independente. Independentă de ce? Dar când şi unde Justiţia a avut acest atribut? Probabil, nici nu s-a dorit. Păcat! Justiţia ar putea fi singura dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) capabile să direcţioneze pe făgaş corect statul de drept.

S-auzim de bine!

Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii