Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Vasile Lechinţan: Ultimul interviu Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » (Inter)Național »
Vasile Lechinţan: Ultimul interviu
Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale
<h5><i>Vasile Lechinţan: Ultimul interviu</i></h5> Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale

Vasile Lechinţan: Ultimul interviu
Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale

  • Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale

La Blaj s-a strigat, într-adevăr, „Vrem să ne unim cu Ţara!”. Unii cred că aceasta e o afirmaţie lansată propagandistic de istoriografia comunistă, dar sunt în Arhive documente clare în acest sens, în limba maghiară, redactate de oficiali comitaten şi maghiari

– Câte sute de ani au fost asupriţi românii transilvăneni?

– Unsprezece secole la rând poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale, prin alianţe străine şi legi nedrepte, dar şi prin fărădelegi adesea pline de cruzime. Adică, 1.100 de ani totul s-a decis politic fără reprezentanţi ai celei mai numeroase populaţii din Transilvania. În jurul anului 904, ducele sau voievodul român din Transilvania, pe nume Gelu, este înfrânt de triburile ungare care au invadat în Câmpia Panonică şi ţara este dominată apoi de căpeteniile acestor triburi care au condus pe ostaşii săi în secolul X la peste 30 de incursiuni de jaf înspre vest, până în Asturia (Spania) şi Sicilia. Decizia lui Gelu Românul de a-şi apăra patria este simbolică pentru stăpânirea statală de către români a ţării lor, Transilvania. În anul 1000 se formează regatul ungar sub regele Ştefan cel Sfânt, Ungaria devenind un regat apostolic, sub autoritatea papei de la Roma. Astfel românii erau din start doar toleraţi, fiind consideraţi schismatici, pentru că erau ortodocşi şi astfel nu erau cooptaţi, ca români, la conducerea politicii interne şi externe a regatului ungar, regat care ocupase şi Transilvania. Aşadar, românii nu au avut încă din Evul Mediu timpuriu nici privilegii pentru întreaga lor comunitate şi nici o reprezentare a lor în conducerea regatului ungar, respectiv la conducerea voievodatului, mai târziu a principatului Transilvaniei. Secuii aveau un comite al secuilor şi saşii un comite al saşilor, puşi sub directa subordonare a regelui. Chiar şi cumanii, aşezaţi în centrul Ungariei, aveau la curte un jude al cumanilor. Românii, cel mai numeros popor din Transilvania, apar relativ târziu în documentele de epocă tocmai datorită acestui păienjeniş ce reflectă organizarea şi administrarea mai ales a instituţiilor ecleziastice, ale bisericii romane apostolice, biserică ce intră treptat în conflict cu păgânii, ereticii şi schismaticii (românii intrau în această ultimă categorie). Mănăstirile, capitlurile, episcopiile şi arhiepiscopiile bisericii oficiale catolice erau cei mai mari latifundiari ai regatului şi papa îşi trimitea slujbaşii săi la strângerea dijmelor în regatele apostolice: Franţa, Anglia, Spania, Ungaria, Transilvania ş.a. Dar în nici un document din această perioadă românii nu figurează colonizaţi sau oaspeţi (hospites), precum figurează secuii, saşii, ungurii, cavalerii teutoni ş.a., mai mult chiar, românii apar în calitate de victime ale colonizărilor sau daniilor regale, smulgându-li-se proprietăţi pentru a fi date noilor veniţi.

Nobilii au avut dreptul paloşului, acela de a-l executa pe şerb la liberul lor arbitru

– Ce se întâmpla practic în acele vremuri, cum erau, concret, trataţi românii?

– Nobilii au avut dreptul paloşului, acela de a-l executa pe şerb la liberul lor arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania, în tot Evul Mediu. În veacul al XV-lea are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc şi de fruntaşii secuilor împotriva românilor, la 1437. Un anume jurist Stephanus Werböczy întocmeşte, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dózsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil şi penal al regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum (era format din trei părţi, de aici denumirea), prin care românii sunt excluşi complet – de astă dată de jure – de la viaţa politică a Transilvaniei. La mijlocul aceluiaşi secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că „neamul valahilor nu a fost socotit în această ţară, nici între stări, şi nici între religii…. Şerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureş) şi atât de tare l-a bătut încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei, împăratul Leopold menţinând stările medievale ale principatului, românii fiind în continuare excluşi de la decizia politică a ţării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic. Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia şi de răsculaţii lui; tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a ţării lor, de astă dată paşnic, petiţional, la 1791, prin cunoscutul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, suplică/plângere înaintată împăratului Leopold al II-lea de liderii intelectuali ai naţiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc., în numele întregii naţiuni române. Apar, aşadar, liderii, intelectualii valoroşi ai naţiunii române, care nu mai sunt dispuşi să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca naţiune de drept în viaţa politică a ţării lor, iar „numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări (…) întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate” iar „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în Dietă… să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune”. (D. Prodan).

Raport al filialei EMKE din Corbu, Harghita: „De când ne-am înfiinţat noi, nici un cântec românesc nu se mai aude pe uliţă”

– Unii neagă existenţa conştiinţei de neam şi dorinţa de unitate naţională în acele vremuri…

– Păi la adunările de la Blaj s-a strigat, într-adevăr, „Vrem să ne unim cu Ţara!”. Unii cred că aceasta e o afirmaţie lansată propagandistic de istoriografia comunistă, dar sunt în Arhive documente clare în acest sens, în limba maghiară, redactate de oficiali comitaten şi maghiari, în epocă. Poporul român era conştient de această clară – şi unică din punct de vedere al justeţii istorice – direcţie de viitor a ţării lor: Unirea cu Ţara. Statul ungar urmărea cu obstinaţie maghiarizarea românilor, dar şi a celorlalte etnii nemaghiare. Orice manifestare a voinţei naţionale a românilor era aspru pedepsită. Zeci de procese politice şi de presă au aruncat pe numeroşi intelectuali români în temniţele din Vaţ (Vácz) şi Seghedin, fiind sancţionaţi şi cu sume importante de bani. S-a constituit la Cluj, în 1885, cu filiale în toată Transilvania, şi societatea de maghiarizare EMKE. Într-un raport al filialei EMKE din comuna românească Corbu (azi în judeţul Harghita), se comunica forului superior de la Cluj că: „De când ne-am înfiinţat noi, nici un cântec românesc nu se mai aude pe uliţă.

Românii mai încearcă o mişcare petiţionară prin Memorandul de la 1892 (la un secol după Supplex). Ei au spus clar că uniunea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut prin „desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie”, iar maghiarii erau „seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile” şi „legile făcute [de ei] dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea”, românii pierzându-şi „încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul acestuia”. Din nou eşuează calea petiţionarismului paşnic. Eşuează şi tratativele româno-maghiare de la sfârşitul Primului Război Mondial, când marele om politic Iuliu Maniu a rostit hotărât, pentru totdeauna, celebra sentinţă, la încheierea tratativelor, în noiembrie 1918: „Despărţire definitivă”.

– Ştim că după 3-4 generaţii, de obicei se constituie mari averi; ce moştenire au avut românii transilvăneni după un mileniu şi-un secol de trudă?

– Ce au moştenit românii de la aceste secole întunecate ale Evului Mediu atât de longeviv în Transilvania, durând până la 1848-1849 şi prelungit în alte forme până la Marea Unire? În primul rând sărăcia şi înapoierea economică, lipsa accesului la civilizaţie urbană, la tehnologii, la ştiinţă, la beneficiile medicinii, la prosperitate. Această situaţie a frânt destine şi talente, secol după secol. Au moştenit apoi – poate cea mai cumplită moştenire – privarea de opere culturale care puteau fi create de poporul exclus de la drepturi politice şi naţionale, de la şcoli şi din oraşe, opere care ar fi putut sta în rând cu cele ale popoarelor civilizate ale Apusului, dacă nu ar fi fost înăbuşite atâtea talente. Avem astfel drept moştenire cruntă opacitatea privirii în urmă la fiinţa noastră naţională din aceste secole transilvane: nu ne putem cunoaşte strămoşii, atât genealogic (decât cam până la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel că suntem privaţi de dreptul elementar al omului la trecutul său), cât şi viaţa lor concret-istorică. Alte popoare au şansa de a vedea prin opere memorabile în trecutul lor, de exemplu englezii prin Geoffrey Chaucer, Thomas More, William Shakespeare, Henry Fielding, francezii prin François Villon, Rabelais, Molière, Racine, Corneille, italienii prin Dante, Petrarca, Boccaccio, Tasso, Goldoni, spaniolii prin Cervantes, Lope de Vega, Calderón de la Barca, germanii prin Goethe, Schiller, Olanda prin Peter Bruegel cel Bătrân. În Transilvania contemporană acestor creatori de seamă domnea întunericul şi huzurul nobilimii. Un umanist maghiar transilvănean, Apáczai Csere János (1625 – 1659), cu şcoli în Apus, a dezavuat complet purtarea iresponsabilă din punct de vedere moral şi intelectual a nobililor maghiari, care nu se preocupau nici măcar pentru progresul limbii lor maghiare, nemaivorbind de interesul pentru accederea iobagilor lor la educaţie şi cultură.

– Abia în 1918 lumina a început să pâlpâie şi pentru românii transilvăneni, dar şi atunci foarte firav…

– Zicea Octavian Goga în anii cei grei de la sfârşitul secolului al XIX-lea că:„Pe boltă, sus, e mai aprins,/La noi, bătrânul soare,/De când pe plaiurile noastre/Nu pentru noi răsare…/. Trebuia, deci, ca bătrânul soare să răsară şi pentru noi, nu numai pentru opresorii de veacuri ai poporului român. Toate naţiunile puternice ale Europei şi-au realizat unitatea naţională, mai devreme sau mai târziu. Marea Unire s-a făcut pentru ca naţiunea română să fie mai puternică, să aibă o identitate, să nu piară fără nume şi rost şi poporul să nu mai sufere crunta opresiune etnică şi socială. Prin Marea Unire s-a urmărit crearea unui scut de demnitate şi libertate naţională a poporului român în cadrul unei graniţe fireşti; s-a urmărit eliberarea din sclavia de veacuri, pentru a se putea dezvolta şi a nu mai fi înăbuşite atâtea talente.

Vrednicia uriaşei generaţii a Marii Uniri este dovedită şi de marile instituţii create apoi, cu care s-ar putea mândri oricare naţiune civilizată. Este vorba de universităţile de rang internaţional de la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău; de primul Institut Speologic din lume, creat de Emil Racoviţă la Cluj; de Muzeul Limbii Române de la Cluj; de teatre şi opere naţionale de primă mărime, înfiinţate în capitalele provinciilor alipite la Patria Mamă; de academii de înalte studii agronomice, de academii comerciale, de Şcoala de Arte Frumoase de la Cluj, de numeroase alte institute de cercetare. Au înflorit o literatură şi o artă plastică demne de marile creaţii ale umanităţii. De asemenea, au fost construite mari catedrale ortodoxe în centrele oraşelor, inclusiv la Sfântu Gheorghe, la Târgu Mureş, Cluj etc.

– De ce înţeleg unii că Declaraţia de la Alba Iulia înseamnă autonomii etnice?

– E adevărat că făuritorii Marii Uniri au atras atenţia că noi, românii, nu trebuie „să devenim din asupriţi asupritori”. Din start se vede că generaţia 1 Decembrie 1918 credea într-un stat unitar românesc ce acordă ceva cuiva, pe teritoriul naţional, şi nu într-un stat destrămat, care asistă cum unii îşi acordă singuri – aşa cum înţeleg extremiştii – „drepturi” şi „libertăţi”, pentru a purifica anumite zone de români. Declaraţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 prevede clar o „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”. Dar vedem apoi că această deplinătate este prevăzută în cadrul României, nu în autonomii teritoriale pe criterii etnice. Iuliu Maniu spunea la Alba Iulia, în 1920: „Să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca şi ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi”. Aşadar, se preciza clar o locuire „cu noi dimpreună” a acestor neamuri, pe un teritoriu naţional al României, „la noi”, nicidecum „la ele”, adică în teritorii ale României purificate de români.

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.