Sfinţi români şi protoromâni: Sfântul Teotim, episcopul Tomisului

În calendarul tomitan, acest sfânt era prăznuit la 20 aprilie pentru „sfinţenia şi minunile sale”, aşa cum ne spune şi Acta Sanctorum, ceea ce înseamnă că el s-a distins atât de mult prin credinţă şi fapte deosebite, încât a fost socotit demn de a fi înscris între sfinţii locali.

Despre naşterea lui nu avem date certe, dar se cunoaşte cu certitudine că şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea, fiind contemporan cu unii dintre Sfinţii Părinţi, cum ar fi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz etc. Fer. Ieronim vorbeşte elogios despre activitatea scriitoricească a acestui sfânt, în cartea sa „De viris ilustribus”, de unde deducem că la acea vreme era deja un om în floarea vârstei. Sozomen, istoricul bisericesc, spune despre Teotim că era de neam scit, adică locuitor al Dobrogei, şi că acesta purta părul lung, semn că el se ocupa cu „filosofia monastică” (deci cu viaţa monahală). Viaţa lui era modestă şi cumpătată, iar virtuţile şi înţelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar şi în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, care îl socoteau pe Teotim „zeul romanilor”. Acesta a încercat să-i câştige pentru credinţa creştină, arătându-se ospitalier şi făcându-le daruri. Barbarii au crezut însă că Teotim era bogat şi de aceea au plănuit ca să-l ia prizonier. În această împrejurare se va arăta darul facerii de minuni al Sfântului, căci braţul celui ce a voit să arunce asupra Sfântului laţul pregătit, a rămas înţepenit în aer, fiind nevoie de rugăciunea Sfântului pentru a-l elibera pe barbar de înţepenire.

Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”.

Sfântul Teotim a fost ales episcop al Tomisului în jurul anilor 380-395, după moartea înaintaşului său, episcopul Gherontie. În această calitate, el a participat în anul 400 la un sinod local de la Constantinopol, sinod care a condamnat erezia lui Antoin al Efesului. Acest sinod fusese convocat de Sf. Ioan Hrisistom, cu care Teotim era în relaţii de bună prietenie, deoarece în anul 399, Sf. Ioan va trimite misionari pentru creştinarea „sciţilor nomazi de la Istru”, probabil la rugămintea Sf. Teotim. Dovada faptului că Teotim se bucura, atât el, cât şi scaunul său episcopal de stimă din partea celorlalţi episcopi prezenţi la acest sinod este şi faptul că în lista celor care semnează documentele sinodului, el este menţionat pe primul loc. În anul 403, Sf. Teotim va fi prezent iarăşi în capitala Imperiului Bizantin, cu prilejul dezbaterilor asupra operei lui Origen. Acum, Sfântul Teotim îl va apăra pe Sf. Ioan Hrisostom în conflictul pe care acesta îl avea cu Sf. Epifanie la Ciprului, pe baza scrierilor origeniste. Sf. Ioan avea o atitudine de rezervă faţă de condamnarea scrierilor origeniste, iar Sf. Epifanie dorea condamnarea lui Origen ca eretic, dar de aici nu trebuie să deducem că şi Sf. Ioan Hrisostom, şi prietenul său, Teotim, erau eretici origenişti. Este de presupus că Teotim, ca şi Sf. Ioan Hrisostom, au apreciat ceea ce a fost pozitiv în opera lui Origen.

Despre activitatea literară a Sf. Teotim nu cunoaştem prea multe date. Istoricii timpului spun doar că el a publicat în formă de dialog şi fraze scurte (Fer. Ieronim) şi că a scris unele omilii la textele evanghelice (Sf. Ioan Damaschin, în opera Sfintele paralele, în care citează câteva din aceste texte omiletice). Din aceste precizări ne putem da seama însă că gândirea Sf. Teotim era în consens cu gândirea marilor Părinţi ai Bisericii veacului al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”.

De aceea, o asemenea personalitate spirituală, stând pe scaunul episcopal de la Tomis, a dat acestuia strălucire şi l-a impus în lumea creştină, ceea ce l-a făcut şi pe ierarhul locului vrednic de preţuire în ochii contemporanilor săi, creştini sau păgâni.

Preot Gh. Muntean,
Cristuru-Secuiesc

Comentarii:

comentarii