Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (1)Relaţiile dintre români şi unguri în preajma lui 1 Decembrie 1918 | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 10 decembrie 2024
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (1)
Relaţiile dintre români şi unguri în preajma lui 1 Decembrie 1918
<h5><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (1)</i></h5>Relaţiile dintre români şi unguri în preajma lui 1 Decembrie 1918
Martirii de la Beliş, comemoraţi la 100 de ani de la masacru

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (1)
Relaţiile dintre români şi unguri în preajma lui 1 Decembrie 1918

  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– Dacă ne luăm strict după fapte, domnule profesor, contestarea Trianonului de către maghiari a început cu mult înainte de…Trianon!

– Exact aşa stau lucrurile, întrucât acţiuni maghiare de împiedicare a Unirii au avut loc înainte de decembrie 1918 şi încercările de înlăturare a consecinţelor Unirii pe toată perioada 1 Decembrie 1918 – 4 iunie 1920. Unirea propriu-zisă a fost un act de voinţă al poporului român, iar Trianonul doar îl consfinţise pe plan internaţional. Dar politica revizionistă a Ungariei a avut mereu în vedere Tratatul de la Trianon din două motive: mai întâi, pentru a nu recunoaşte faptul că unirea Transilvaniei cu România fusese un act de voinţă al românilor majoritari în provincie şi, deci, un act democratic, pe care nu-l puteai contesta decât prin nerecunoaşterea dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta – principiu care a guvernat evoluţia Europei la începutul perioadei interbelice; iar în al doilea rând, raportarea acţiunilor revizioniste doar la Tratatul de la Trianon făcea posibilă interpretarea că România Mare ar fi fost o creaţie a Marilor Puteri ca pedeapsă a Ungariei pentru acţiunea ei din Primul Război Mondial. De aici ideea că tot Marile Puteri puteau modifica ceea ce au hotărât în 1920. Aşa s-a ajuns la Diktatul de la Viena şi tot pe această idee se axează acţiunile concertate prilejuite de centenarul Trianonului, chiar dacă pandemia de coronavirus le-a redus mult din amploare.

– Ce se întâmpla, practic, în relaţiile dintre români şi unguri chiar în preajma zilei de 1 Decembrie 1918?

– Ungurii au încercat să oprească drumul românilor spre unirea lor cu România printr-o serie întreagă de ameninţări şi crime. În octombrie-noiembrie 1918 au avut loc o serie de atacuri armate împotriva unor localităţi româneşti, soldate cu incendierea unor case, rănirea ori asasinarea unor locuitori: la Olpret, Dej, Filea de Jos, Cluj, Sânmartin, Blaj, la Mihalţ (10 morţi şi 28 de răniţi), Marginea, Berezova, Româneşti, Groşi (7 morţi), Sinteşti, Făget (24 de morţi), Bujor-Suseni (45 împuşcaţi, dintre care unii mortal), Cerceleşti (4 morţi) etc. Evenimentul cel mai sângeros al lunii noiembrie 1918 s-a petrecut la Beliş, pe moşia lui Urmánczi János, unde lucrau la tăiatul pădurii câteva sute de prizonieri de război sârbi şi italieni, cărora moşierul le aplica un regim foarte dur. Urmánczi a fugit pe 3 noiembrie la Budapesta, iar prizonierii se răzbună, dând foc magaziilor cu lemne, jefuiesc castelul şi pleacă. János îi acuză pe români de devastare şi, ajutat de fratele său, deputatul Urmánczi Nándor, formează un detaşament de 65 militari cu puşti şi şase mitraliere, care urma să execute, oficial, o „expediţie de pedepsire”, sub comanda căpitanului Dietrich Antal. Pe 8 noiembrie 1918 detaşamentul ajunge la Beliş, incendiază casele şi-i împuşcă pe românii întâlniţi. Apoi, cea mai mare parte dintre cei împuşcaţi, unii încă vii, au fost aruncaţi în jăratecul depozitului central de lemne incendiat de prizonieri. Au rezultat 40-45 de morţi, între care 5 femei.

Jászi Oszkár, ministru al naţionalităţilor în noul guvern al Ungariei instalat după Revoluţia de la Budapesta s-a arătat indignat de cele petrecute la Beliş: „Vinovaţii – a declarat el – nu numai executorii faptei, ci şi autorii morali, să fie traşi la răspundere şi aspru pedepsiţi”. Bineînţeles că fraţii Urmánczi n-au păţit absolut nimic, dimpotrivă, au devenit puternice voci antiromâneşti în perioada interbelică. Nándor moare în 1940, fiind declarat cetăţean de onoare al oraşului Topliţa, în zona căruia avusese o moşie. De asemenea, prima relatare din ziarul „Kolozsvári Hirlap” recunoştea crimele, dar, ulterior, toată presa din Budapesta adoptă o atitudine de negare a faptelor şi disculpare a făptaşilor.

Cu toate că guvernul ungar promisese să nu împiedice libera exprimare a voinţei naţionale a românilor transilvăneni, în practică s-a încercat împiedicarea accesului delegaţilor la Alba Iulia: la Teiuş, Garda maghiară a deschis foc încrucişat asupra trenurilor cu români ce se îndreptau spre Marea Adunare Naţională: atunci a fost ucis Ion Ariton, purtătorul steagului tricolor al delegaţiei din Agriş, veteran de război la 24 de ani, supranumit de presa vremii „martirul Unirii”.

– Care a fost reacţia maghiară îndată după Unire?

– Ungurii au încercat o contracarare imediată a Hotărârii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, organizând, la Cluj, o adunare ce se voia similară cu cea a românilor. Au fost prezenţi mai puţin de 10.000 de oameni, dar ziarele ungureşti au anunţat 120.000 (pentru a-i întrece pe cei 100.000 de români adunaţi la Alba Iulia). A vorbit agitatorul şovin Apáthy István, care nu s-a abţinut de la ameninţări: „Cei care acum se dezlipesc de Ungaria vor cere cu lacrimi în ochi să fie reprimiţi”. Acesta a condus Comisariatul Guvernamental pentru Ungaria de Răsărit, iar sub îndrumarea lui bande de secui au atacat diverse localităţi din jurul Clujului. Apáthy a fost arestat în 1919 pentru „atrocităţi înfiorătoare săvârşite de maghiari pe linia demarcaţională, al căror autor spiritual este profesorul Apáthy” şi a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică, dar a făcut abia un an de închisoare. Apáthi a avut contribuţii importante ca cercetător şi profesor de biologie la universitatea clujeană, dar sub aspect politic, etic şi etnic, comportamentul său a fost abominabil.

– Practic, atrocităţile au continuat şi după 1 Decembrie 1918…

– Ba mai mult, s-au generalizat. Erau vizate, în primul rând, judeţele de graniţă, unităţile paramilitare represive revenind de mai multe ori în aceeaşi localitate. Aşa s-a întâmplat la Băiţa, Câmpenii de Jos şi de Sus, Sighişel (Bihor); la primul atac au rezultat şapte răniţi cu baioneta, 4 împuşcaţi şi mai multe case arse; la al doilea – 15 case arse, 9 morţi şi 7 răniţi. În perioada noiembrie 1918 – aprilie 1919, în Bihor au fost asasinaţi de unguri 50 de români.

În timpul unei manifestaţii de susţinere a Unirii, la Lăpuş au fost ucişi 40 de români de către membri ai Diviziei Secuieşti. În Banat, asasinate au avut loc la Sardimat (trei morţi, câteva sute de schingiuiţi), Şiria, Hălmagiu, Chişineu. O sută de victime au rezultat în urma atacului din avioane ungureşti asupra unei adunări populare unioniste din Făget; pe calea ferată Arad-Vărădia o locomotivă purta un vagon platformă cu un tun şi mitraliere, trăgându-se în toate localităţile prin care trecea. Consiliul Naţional Român din Arad înregistrase, la sfârşitul lui februarie 1919, 68 de cazuri de ucidere a unor români, fie prin glonţ, fie cu baioneta. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. Da, să citească și extremiștii unguri din județ, pentru a nu repeta trecutul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.