Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (14) Pentru a întreţine megalomania propagandistică, oficiali unguri au purces la „o afacere de un necrezut banditism”: falsificarea monedei internaţionale | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (14)
Pentru a întreţine megalomania propagandistică, oficiali unguri au purces la „o afacere de un necrezut banditism”: falsificarea monedei internaţionale
<h5><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (14)</i></h5> Pentru a întreţine megalomania propagandistică, oficiali unguri au purces la „o afacere de un necrezut banditism”: falsificarea monedei internaţionale
Valuta cea mai abundent falsificată la Institutul de Cartografie al Armatei Ungare: bancnota franceză de 1.000 de franci

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (14)
Pentru a întreţine megalomania propagandistică, oficiali unguri au purces la „o afacere de un necrezut banditism”: falsificarea monedei internaţionale

  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– A fost un mare scandal internaţional provocat de falsificarea de monedă internaţională, statul maghiar fiind direct implicat în această operaţiune.

– Este de menţionat că Ungaria nu viza doar statele succesoare, ci întreţinea o intensă şi permanentă campanie în favoarea revizionismului în rândul marilor puteri europene, ceea ce presupunea cheltuirea unor fonduri imense, dar banii nu ajungeau.

Scandalul a fost devoalat de serviciile secrete franceze şi române. Siguranţa luase urma unor evrei maghiari din Transilvania, cu paşapoarte false, care plasau valuta falsificată în Olanda. În satele ceangăilor catolici valuta falsificată era plasată de preoţii catolici unguri

La începutul lui 1926, în urma unor cercetări ale serviciilor secrete franceze şi române, a izbucnit în presă şi în lumea diplomatică scandalul falsificării francilor francezi, monedă care pe atunci circula în întreaga lume, sumele falsificate fiind imense. Şi guvernul cehoslovac anunţă Franţa că avea informaţii despre falsificări, fără a intui marea dimensiune a afacerii. Agenţii serviciilor speciale române trimiseseră, prin intermediu diplomatic, fotografiile paşapoartelor falsificate pe numele unor maghiari, Marschohvsky György – alias Gheorghe Melius şi Mankovics György – alias Metz, ambii evrei maghiari din Transilvania. Fuseseră prinşi în Olanda, încercând să valorifice bancnote falsificate. În documentele serviciilor speciale ale ţărilor occidentale şi ale României era identificat scopul falsificării: susţinerea mişcării revizioniste, întreţinerea propagandei în România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. În Cehoslovacia alarma era foarte mare în urma descoperirii că banii falşi fuseseră folosiţi pentru formarea unei Legiuni Cehe în Polonia, care viza dezmembrarea statului. Ministerul de Interne de la Bucureşti îl bănuia de implicare pe evreul Jaques Pauker şi a constatat punerea în circulaţie a banilor falsificaţi cu ajutorul preoţilor catolici unguri în satele ceangăilor. În Banat se descoperiseră bancnote sârbeşti, falsificate tot de unguri. Principala bancnotă falsificată era cea de 1.000 de franci, toată manopera se desfăşura la Institutul Cartografic al Armatei, sub patronajul statului ungar. Iniţiatori erau prinţul Windischgraetz şi şeful Poliţiei, Nádasi. Erau amestecaţi Horthy, contele Csáki, ministrul de Război Rakowsky, ministrul de Interne, episcopul Zadrowecz etc., drept care a pornit o campanie de apărare a falsificatorilor „patrioţi”, cerându-se alungarea detectivilor francezi implicaţi în ancheta din Ungaria. Cu o lună înainte de proces, necunoscuţi au intrat noaptea în Palatul de Justiţie de la Budapesta şi au distrus dosarele procesului. Faptul a fost calificat de presa franceză ca „o afacere de un necrezut banditism”. Toţi au fost, de altfel, amnistiaţi de Horthy, în martie 1929.

Filosoful de stânga György Lukács, scriitorul francez Jules Romains şi istoricul Gaston Martin – încadraţi frontului iredentist

– După câte ştiu, Franţa însăşi era victima intoxicării maghiare…

– Budapesta a făcut eforturi deosebite pentru atragerea Parisului de partea sa; subvenţionarea unor ziare şi a unor ziarişti era evidentă. Tot cu bani erau atrase unele personalităţi culturale, care-şi puneau numele pe lucrări favorabile revizuirii, iar oamenilor politici le erau subvenţionate vizite în Ungaria, unde erau „lămuriţi” asupra dreptăţii acesteia. În 1922 a fost atras scriitorul Jean de Ponnefon, care a scris broşura Călătorie de recunoaştere în Ungaria necunoscută, în care atrăgea atenţia Marilor Puteri asupra necesităţii susţinerii, în toate planurile, a ţelurilor Ungariei; deputatul francez Charles Tisseyre era mult mai direct în La Hongrie Mutilée, a cărei prefaţă era semnată de senatorul Monzie, cel care bântuia Transilvania în 1920 cerând rectificarea Trianonului. Termenii lui Tisseyre erau identici cu cei folosiţi de Budapesta, adică strigători la cer: „Nu a existat nici o ţară în care naţionalităţile să se fi bucurat de o mai mare liberate cum a fost Ungaria”, scria el. În 1929 apare La Hongrie et la civilisation în trei volume, sub patronajul Ligii Culturale Ungaro-Franceze. Coordonator era György Lukács şi conţinea şi articolele unor francezi. Scriitorul Jules Romains afirma, de pildă, că dezmembrarea Ungariei se putuse face „numai în urma unor informaţii greşite”. După 1930 apăreau la Paris Tragedia unei ţări mutilate – o crestomaţie cu toate scrierile francezilor filounguri, Ungaria după pacea de la Trianon de Georges Desborn, volumul de propagandă revizionistă La paix en danger, în care se afirma că Trianonul ciopârţise o „ţară milenară de o perfectă unitate geografică şi economică”. În Franţa a apărut şi o publicaţie periodică destinată exclusiv propagandei revizioniste: Revue des Etudes Hingroise.

– Putem avea o idee despre efectul acestei propagande?

– Este greu de evaluat, mai ales astăzi. Propaganda are efecte difuze, dar dacă dă peste un teren favorabil – adică interesele receptorului converg cu sensul propagandei, efectele pot fi cât se poate de concrete. Pe temei catolic, de pildă, deputaţii dreptei conservatoare franceze considerau în 1934 „că din punct de vedere al intereselor franceze şi al echilibrului european, Tratatul de la Trianon trebuie considerat ca o greşeală funestă”. În 1936 se constituie un Comitet Franco-Maghiar, condus de Henri le Compte, din lumea catolică franceză. Membrii acesteia – între care se prenumărau parlamentari, personalităţi culturale, profesori, şefi de instituţii – ţinuseră la scurt timp de la înfiinţare 15 conferinţe despre „cauza dreaptă” a Ungariei în mai multe oraşe franceze şi alimentau presa din Hexagon cu materiale pro-revizuire. Cunoscutul istoric francez Gaston Martin, invitat şi intoxicat de Societatea Maghiară de Politică Externă, dă un interviu în care afirmă că opinia publică franceză nu cere ca Ungaria să renunţe la aspiraţiile sale revizioniste, ci „ar trebui numai să şi le realizeze cu ajutorul Societăţii Naţiunilor”. Aveau „cârlig” şi minciunile proferate despre realităţile României unite. Astfel, ministrul de Externe Take Ionescu era nevoit să-i dea Legaţiei de la Paris, în urma calomniei ungare că Universitatea din Cluj s-a transformat într-o şcoală primară, sarcina de a publica informaţia „că cei mai mulţi profesori numiţi de noi la Cluj sunt doctori ai universităţilor din Occident, cunoscuţi peste tot ca savanţi. Astfel, la Facultatea de Ştiinţe menţionez pe profesorii Emil Racoviţă şi Jeannel, fost director al Institutului Zoologic din Paris. La Facultatea de Medicină, profesorul Levaditi este un celebru bacteriolog al Institutului Pasteur din Paris, iar Guiart este profesor al Universităţii din Lyon. Trei profesori de la Cluj sunt agreaţi ai Universităţii din Viena. La alte facultăţi avem doctori de la Sorbona, doctori în ştiinţe matematice la Paris şi alţii”. Dar numărul materialelor şi opiniilor pro-hungariste din presa franceză a timpului se numără cu miile.

– Se spune că şi asasinarea ministrului de externe francez, Louis Barthou, are oarecare legătură cu revizionismul maghiar.

– Cu toţi paşii importanţi făcuţi de propaganda ungară în Franţa, predominant rămăsese curentul ostil revizuirii. Ba chiar era o contradicţie flagrantă între politica oficială şi reacţiile francezilor cu oarecare prestigiu care vizitaseră Ungaria. Cu atât mai mult, vizita din 1934 a lui Barthou în România şi Iugoslavia venise să sublinieze atitudinea antirevizionistă a Parisului oficial. Ministrul de Externe al Franţei făcuse declaraţii apăsate, la Bucureşti şi la Cluj, despre recunoaşterea drepturilor istorice ale românilor asupra tuturor teritoriilor unite în 1918. Asta a iscat ostilitate şi o isterie generală în mediile politice şi presa din Ungaria, culminând cu manifestaţii furioase în care se striga „Jos Barthou!” şi „Să piară Trianonul!”.

Din punctul meu de vedere, este mai mult decât evidentă legătura dintre poziţia Ministrului de Externe al Franţei, Louis Barthou, de respingere categorică a pretenţiilor teritoriale maghiare, şi asasinarea acestuia, alături de un alt mare adversar al acestor pretenţii, Regele Alexandru al Iugoslaviei, la Marsilia, după numai 4 luni de la vizita în România. Pregătirea asasinilor croaţi avusese loc în Ungaria, cu sprijinul autorităţilor maghiare, fapt demonstrat în dezbaterea de la Societatea Naţiunilor. Cei şapte asasini croaţi au plecat din Ungaria, cu paşapoarte ungureşti, iar presa internaţională a insistat imediat asupra legăturilor Budapestei cu asasinatele de la Marsilia. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.