Radu Gyr, 110 ani de la naştere | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 1 decembrie 2021
Home » Cultură » Radu Gyr, 110 ani de la naştere
Radu Gyr, 110 ani de la naştere

Radu Gyr, 110 ani de la naştere

Pentru versurile de mai jos poetul a fost condamnat, în 1959, la moarte, poezia fiind considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Poetul Radu Gyr – deţinut politic sub trei dictaturi

Radu Demetrescu s-a născut pe 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde – prin derivaţie – şi pseudonimul literar Gyr. Era fiul unui cunoscut actor craiovean, Coco Dumitrescu.

Debutează editorial în 1924, cu volumul Linişti de schituri. Ulterior a fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, publicând încă şapte volume de versuri şi trei de alte scrieri. Poet, dramaturg, eseist, doctor în litere, a fost Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

Radu Gyr intră în mişcarea legionară, devenind unul din liderii marcanţi ai acesteia, având gradul de comandant legionar, şef al regiunii Oltenia. În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor, calitate în care ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc Baraşeum, într-o perioadă în care actorilor evrei le era interzis să joace în idiş sau să apară pe scenele teatrelor româneşti. A fost singurul teatru evreiesc din Europa acelor vremi tulburi în care puterea o deţineau regimuri autoritare şi fasciste.

Apartenenţa la mişcarea legionară avea să-i aducă lui Radu Gyr ani lungi şi grei de detenţie sub regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea (când a stat închis în lagărul de la Miercurea-Ciuc alături de Mircea Eliade şi Nae Ionescu), Antonescu şi sub comunişti.

Iată ultimul cuvânt al condamnatului în faţa Tribunalului Poporului, la procesul din 1945: „Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara, onorata acuzare a spus răspicat: Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită. Şi a mai spus acuzarea: Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi. Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

În 1956 este condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (titlul iniţial era „Manifest”), scrisă în gând în prima detenţie comunistă a lui Radu Demetrescu-Gyr. Poetul a memorat vers cu vers, strofă cu strofă, iar în scurta-i libertate, în anul 1956, le-a pus pe hârtie. Poezia a fost considerată de regimul comunist un veritabil mijloc de instigare la luptă  a maselor împotriva regimului bolşevic.

Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică, dar poetul nu află de modificarea sentinţei decât după 11 luni.

Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru facil. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgeau bătăi teribile şi săptămâni de izolare la zarca (o celulă neîncălzită din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaune).

Profesorul Atanasie Berzescu, închis la Aiud împreună cu Radu Gyr, mărturisea în volumul de memorii Lacrimi şi sânge: „El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte si-n suflet până la moarte. (…) În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe din afară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze”.

„Părintele Bica îmi spusese – din auzite – că Radu Gyr, într-un moment de disperare, încercase să se sinucidă bând otravă. Se afla în spital. Am profitat de ocazie şi m-am dus să-l văd. Nu vorbea aproape deloc, avea gâtlejul ars, o parte din otravă i se scursese pe la cheotoarea gurii şi-i pârjolise bărbia. Era slab, foarte slab. Am mai înţeles că nu mai avea bani să plătească spitalul şi că urma să fie dat afară. Atunci am simţit nevoia să-i dau pribegiei mele o ţintă, un scop, cel puţin pentru moment, şi m-am hotărât să mă duc la Bucureşti şi să fac o colectă printre prieteni şi camarazi, pe care să i-o aduc lui Gyr. (Valeriu Anania, Memorii)

Radu Gyr a fost eliberat la amnistia generală din 1964, dar deja fusese scos din circuitul valorilor publice în ţară şi complet ignorat înainte de 1989. Doar criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

„Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. (…) Continua să scrie poezie de substanţă şi de frumuseţe, dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. (…) Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau fraţii de condei, în ţară şi peste hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era huliganul, banditul, decadentul, obscurul, misticul, fascistul, criminalul. În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit. Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a avut curajul să participe la ceremonia funerară li să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

În 2012, poetul legionar Radu Demetrescu-Gyr a fost reabilitat irevocabil de două instanţe româneşti pentru condamnarea la muncă silnică pe viaţă: Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, condamnarea fiind calificată ca având caracter politic.

În plan intelectual, încercările de exegeză a operei lui Radu Gyr sunt urmate, îndeobşte, de lungi şi severe intervenţii ale organizaţiilor care îşi erijează protecţia societăţilor postcomuniste de derapajele antisemite. (Sinteză de M. Groza)

 

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veştminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:

– De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

– Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

 

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână

şi-am adormit o mie de ani…

 

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui…

M-am pipăit…şi pe mâinile mele,

Am găsit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.