Problematica proprietăţii foştilor optanţi unguri în actualitatea istorică şi legislativă din România (2)

aprilie 25, 2014 in Societate

Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene, unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat. Aceasta fie pentru că au considerat chestiunea ca pe o misiune îndeplinită, fie mai ales pentru că, odată angrenaţi în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării. Lupta pentru putere şi averi era orchestrată chiar de Casa Regală. Aşa s-au dat primele semne de slăbiciune ale Statului Român, iar simpatia occidentală s-a erodat şi diminuat. După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa, în egală măsură, cu dezinteresul pentru destinele Ţării, care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până astăzi, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Mai este şi situaţia generată de procesul politico-istoric al optanţilor unguri, care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitrar de la Paris. Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces, dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, deci caracterul intern al Reformei Agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repetăm, nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25 la sută din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri. La fel în cazul Iugoslaviei, unde situaţia de proprietate în provincia Novi-Sad era asemănătoare. Se pune legitim întrebarea: cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului cât timp Reforma Agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea, mari proprietăţi şi, în fine, capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre)?

Este un argument că diplomaţia românească nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul la care ar fi trebuit, chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Nicolae Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine. Acelaşi contemporan al celor doi, Onisifor Ghibu, susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României. Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice, necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice, de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi, la cererea lui, Guvernul român a angajat circa 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa. Au fost preferaţi profesori de la 17 universităţi din Franţa, la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care, la rândul lor, total necunoscători, au trebuit să se documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după Primul Război Mondial. La solicitarea Guvernului Franţei, adresată Academiei Franceze prin universităţile de renume, dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-a publicat în volum „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations”, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători. Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea ei. De exemplu: au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra, şi prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de Drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare. Partea bună a documentării este că, în urma selecţiei făcute, s-au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor. Însă, foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitrar româno-ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri, când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea României, dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi, în fine, la Tribunalul arbitrar.

I-au fost alături Alexandre Millerand, fost prim-ministru al Franţei, şi Sigmund Rosenthal, un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă, fiind preţuit de Brătianu însuşi, care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în subcomisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei şi, din 1923, a făcut parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor, unde a debutat ca reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, iar Sigmund Rosenthal a răspuns cu demnitate: „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat. Ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr, contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu, un liberal şi democrat european, şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi; acesta vorbea în numele unei aşa-zise „patrii maghiare sfinte”, care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitrar româno-ungar de la Paris. La Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri; între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor pentru cele mai multe hotărâri pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.

În urma proceselor care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste şapte ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important al optanţilor la Bâlle în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând Guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic, chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii, după care, în baza Legii Reformei Agrare din 1921, a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor, evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor”, este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop