Povestea unui campion, sau despre încurajarea performanţei în Harghita – România…

Auzim tot mai des că ţara noastră încurajează talentul, avem chiar şi o lege în acest sens, Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/5 ian. 2011, care prevede în art. 2, alin. 1, promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă în profesie şi în societate…

Dar, practic, dacă luăm un exemplu izolat din judeţul nostru, vedem că tinerii nu prea au şanse de reuşită. Vorbim cu Alex Tokeş, un băiat simplu, pasionat de dans şi de sport, din Topliţa, judeţul Harghita. Proaspăt absolvent de liceu, cu ochii plini de speranţe legate de un viitor care să-i aducă satisfacţii. Pare un tânăr ca oricare, dar puţini ştiu câte ore de muncă se ascund în spatele zâmbetului modest. Casa părinţilor lui găzduieşte un număr impresionat de medalii, trofee şi diplome pe care acesta le-a cucerit la numeroasele concursuri şi competiţii naţionale de dans, din diverse oraşe ale României. De la Hobby, la Clasa E, Clasa D, până la Open (16-18 ani), Alexandru Tokeş a câştigat premii valoroase, în general locul I, II şi III, după antrenamente extenuante de 3/4 ore pe zi, dar care înaintea competiţiilor se extindeau şi uneori durau 12 sau chiar 14 ore.

Mama lui, Dana, vorbeşte cu mândrie despre rezultatele fiului ei, dar şi cu regret pentru faptul că a trebuit să îi taie aripile atunci când a simţit că nu primea de nicăieri susţinere morală, să nu mai vorbim de cea financiară. Drumurile lungi, antrenamentele suportate din bugetul familiei, bucuriile şi satisfacţiile au ţinut atât cât familia a putut să investească într-un vis. Apoi, acel vis a fost întrerupt. Au fost momente grele, plus un accident la întoarcerea de la un campionat care a dus la spitalizarea mea. Nu îl mai puteam duce la competiţii. Era dificil şi să lipsească de la şcoală, nimeni nu realiza câtă muncă era acolo, mi s-a rupt inima când i-am spus că nu mai avea cum să continue, că nu mai aveam resursele necesare să îl susţinem, spune Dana Tokeş.

Păşind într-o cameră de adolescent, descoperim un templu al acelor vise întrerupte. Un perete cu tapet care reprezintă dansatori, rafturi cu trofee, medalii ascunse de ochii oricui, diplome puse de mama lui în câteva cutii, dar care înseamnă atât de mult pentru cel care le-a câştigat! Amintiri ale contribuţiilor la diverse cluburi şi federaţii, care însă nu au oferit nimic…

Îl întrebăm pe Alex ce urmează de-acum încolo. Răspunde că probabil un drum obişnuit, facultate, un job, resemnare… Alte vise construite pe alte temelii, realitatea izbitoare că e prea dificil dacă eşti atât de tânăr să fii apreciat pentru ceva care nu e tocmai profitabil. Poate implicare din poziţia de antrenor, dar viitorul va spune. Nu vrea să renunţe la dans, nici la parcour, a doua sa pasiune.

Povestea lui Alex poate reprezintă povestea multor tineri capabili de performanţe uimitoare, care au găsit că nu merită investit efort când acesta nu pare recunoscut de statul în care trăieşti. Dacă ne gândim că Ioana Şulea, celebra campioană de fitness, vorbea cu acelaşi dezgust despre cum era taxată de o federaţie care nu o ajutase cu nimic, dacă ne gândim la Simona Halep, care primea doar premii simbolice în ţara natală, căreia îi adusese atâta prestigiu, înţelegem că promovarea valorilor în ţara noastră se face doar din vorbe, iar tristeţea din ochii acestor campioni nu va fi răscumpărată nicicând…

Andra BORŞ

Comentarii:

comentarii