Pierderi umane şi materiale ale românilor din fostele scaune secuieşti, în timpul Revoluţiei din 1848/1849 (1)
- Text preluat din lucrarea de doctorat Românii din scaunele secuieşti, în Revoluţia de la 1848/1849, susţinută de către pr. dr.Sebastian Lucian PÂRVU, la INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU” al Academiei Române, Cluj-Napoca, 2014, conducător ştiinţific cercetător dr. Gelu NEAMŢU. Textul integral al lucrării poate fi lecturat pe Biblioteca digitală Eurocarpatica (eurocarpatica.ro) a Centrului European de Studii Covasna şi Harghita, asociaţie cultural-ştiinţifică, ce funcţionează sub egida Academiei Române. Selecţia textului: dr. Ioan Lăcătuşu.
Românii din fostele scaune secuieşti, „cei mai expuşi dintre românii ardeleni”, au luat la cunoştinţă cu îngrijorare despre conţinutul şi mesajul proclamaţiilor maghiare oficiale, cum este cea din 10 octombrie 1848, coşutiană,şi ea emisă „înainte de a fi vărsat românii vreo picătură de sânge maghiar”, precizează George Bariţiu.
Nimeni nu poate să ignore presiunea pe care o exercitau asemenea discursuri asupra celor mai încercaţi români, cei din secuime. Câteva momente dramatice trăite atunci de protopopul Petru Pop, din Breţcu, sunt ilustrative. „În timpul revoluţiei, acesta fugise în păduri, soţia îi era bolnavă netransportabil: „(…) de 20 de luni, de când am fost la [alegerea din] Turda (fusese şi la Blaj, n.n.) păzesc pre preoteasa mia în patul zăcerii şi când am fost de naintea focului şi omorâturi, fiica mia, soţia susnumitului Ioan Băloiu au păzit-o pe maica lor (…), fiind, de focul şi apa prin care am trecut tare slăbit, (…) carii, în focul cel mai grozav, între ispitele ceale de ucidere am stat în credinţă nesmintită, atuncea când fui eu jăfuit de toate şi am rămas numai în cămaşă, şi aşa am rătăcit prin munţi şi prin crepăturile pământului care a le înşira şi eu mă judic de netrebnic (…).
Asupra românilor s-a acţionat pentru a fi lichidaţi fizic şi slăbiţi economic prin mai multe metode, dintre care bande de militari secui scăpate de sub control (dezertori), care jefuiau mai ales satele româneşti din secuime”.
Pomelnicul martirilor români de la 1848-1849, publicat de A. P. Alexi în revista Transilvania din Sibiu, în 1871-1872, cuprinde date şi despre calvarul românilor din secuime. Astfel, prin „tribunalul de sânge unguresc, au fost ucişi 6 bărbaţi români din Vidacut”, din Zagon „2 bărbaţi puşcaţi de insurgenţii unguri”, din Chichiş 3 români, din Ozun 1 bărbat şi din Tăureni „au fost ucişi – din ordinul lui Saraşi de la tribunalul de sânge unguresc – Sandu Vulgain, Ioan şi Nicolae Brenceanu, Gheorghe şi Ioan Roşca”.
În memoriul canonicului romano-catolic Raduly, definitivat la Alba Iulia, în 30 decembrie 1848, se menţionează: „Noi încă nu ne aflarăm în stare de a putea da o însemnare exactă a tuturor românilor ucişi în rezbelul civil şi a tuturor satelor arse şi prădate”. Cât se ştia până la acea dată era din „isvoare sigure”… la Odorhei la 60 ucişi în felurite chipuri, unele sate din ţeara Bârsei cam vătămate.
Prin decretul guvernatorului Ludovic de Wolgemuth, din 18 septembrie 1849, s-au înfiinţat „judecătorii cercetătoare”, la Sibiu, Cluj, Alba Iulia, Reteag şi Odorhei, şi „comisiuni curăţitoare” «purificatoare», la Târgu Mureş, Bistriţa şi Braşov.
În 23 februarie 1849, a fost emis ordinul comisarului Csány László, privind anchetarea persoanelor şi sechestrarea averilor celor care au făcut parte din tabăra „duşmană” şi a celor care şi-au părăsit domiciliul.
Este singulară, printre altele, şi o poziţie „umanitară” a contelui Mikes, care se opunea genocidului antiromânesc dintr-un cu totul alt motiv. Informaţia provine dintr-o scrisoare a maiorului Czetz către Comitetul apărării naţionale (ungare), trimisă la 5 noiembrie 1848. Maiorul Czetz relatează aici că l-a întrebat pe contele Mikes de ce nu-i execută pe cei câţiva „instigatori” români prinşi; contele Mikes i-ar fi răspuns: „dacă va executa cu nemiluita pe români, atunci cine va mai lucra moşiile?”.
Aflaţi în „cea mai critică situaţie”, izolaţi de fraţii lor de peste Olt, românii din fostele scaune secuieşti au trecut, şi în anii Revoluţiei de la 1848/1849, prin clipe deosebit de grele. Curajul de a se declara solidari cu idealurile tuturor românilor ardeleni a însemnat suportarea unor evidente atacuri, însoţite de jafuri sau părăsirea locuinţelor.
Pe teritoriul comunei Chichiş, în 1848, s-au dat lupte între trupele ruseşti, austriece şi cele ale secuilor conduşi de Gábor Áron. Este consemnat faptul că, între 23 iunie şi 2 iulie 1849, cazacii au înfrânt orice rezistenţă în calea lor şi au dat foc satului. În perioada 21-28 iunie 1849, au fost împuşcaţi şi ucişi 3 bărbaţi români din Chichiş de către „revoluţionarii” unguri (conform A. P. Alexi, care a publicat „pomelnicul martirilor români de la 1848-49”, în revista Transilvania de la Sibiu, în anul 1871).
Deoarece românii din Buzăul Ardelean au luptat, în timpul Revoluţiei de la 1848, sub comanda unui căpitan braşovean, în anul 1849 au suportat „tratamentul” detaşamentelor de represiune secuieşti, care au devastat bisericile şi şcolile româneşti şi au maltratat populaţia din zonă. Comitele Francisc Haller, fost căpitan de husari secui, a terorizat populaţia din bazinul Buzăului Ardelean, devastând toate bisericile ortodoxe din zonă. În iunie 1861, aflat la apele minerale de la Vâlcele, „s-a lăudat – în faţa lui George Bariţ – că el împuşcase trei preoţi români, iară nu numai pe unul”, precum ştiuseră – George Bariţ – în octombrie 1848. Aceste nenorociri şi nedreptăţi suferite de românii de la izvoarele Buzăului sunt cuprinse foarte bine într-un Memoriu adresat de aceştia Mitropolitului Andrei Şaguna, la 24 iulie 1848.
În zilele „rebeliei – la parohia ortodoxă din Întorsura Buzăului – s-au prăpădit toate însemnările veniturilor şi ale cheltuielilor încă şi acest protocol şi mai multe protocoale şi cărţi bisericeşti, deci de nimic nemaiputându-se da seama”. Din darea de seamă pe perioada de la 1850, prezentată de gocimanul Nicolae Cristea, la 6 februarie 1854, cu prilejul vizitei canonice a protopopului, rezultă că biserica cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe din Întorsura Buzăului „din vremea revoluţiei fiind mult stricată”, primise unele reparaţii, dar mai erau necesare şi altele, acestea rămânând în sarcina gocimanilor, a juraţilor şi a parohului.
Cheltuielile făcute cu reparaţia bisericii distruse de insurgenţii secui au fost de 309 fl. r., 5 creiţari, strânşi cu discul, „pre 22 de foi sau câştigat”, dar s-au făcut şi „din dăruirea înaltului nostru împărat, la anul 1852, mai 30, spre despăgubirea sfintei noastre biserici din vremea revoluţiei” (200 fl. r.).
În noiembrie 1848, un bărbat român din Buzăul Ardelean a fost ucis de „revoluţionarii” unguri în mod „tirăneşte” (cum se precizează în „pomelnicul martirilor români de la 1848-1849”, publicat de A. P. Alexi, în revista Transylvanian de la Sibiu, în 1871.
