O veritabilă lecţie de artă populară românească la „Casa cu amintiri” (II)

octombrie 14, 2015 in Cultură

Aceasta este discuţia pe care am bucuria să o port cu doamna profesoară Doiniţa Ana Dobreanu, acasă la domnia sa, la Subcetate. Aici, una dintre camere poate fi văzută ca un veritabil spaţiu muzeal, menit să adăpostească o valoroasă colecţie de artă populară românească. Numele colecţiei, ales de doamna profesoară, este Casa cu amintiri şi cuprinde ţesături şi cusături realizate cu măiestrie în secolul al XX-lea, în zona etnografică a Topliţei.

Obiectele artistice realizate prin cusătură şi ţesătură, piese de vestimentaţie şi obiecte cu rol ornamental pentru casa ţărănească, sunt ilustrate şi descrise detaliat în cărţile Cusături artistice din Subcetate-Mureş, judeţul Harghita şi Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior, semnate de doamna Dobreanu.

– Cum aţi reuşit să puneţi în valoare aceste obiecte de colecţie?

– Le-am prezentat, alături de alţi colecţionari din ţară, în câteva expoziţii, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, la Muzeul Oltului şi al Mureşului Superior din Miercurea-Ciuc, la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Topliţa, apoi pe Internet, pe blog-ul şi pe pagina de facebook a Asociaţiei Culturale „Dobreanu”, ca şi pe blog-ul revistei „Viaţa la Subcetate”.

Obiectele din colecţie, dar şi foarte multe altele, care există la Subcetate, le-am ilustrat şi prezentat în cele două cărţi, deja amintite la începutul convorbirii noastre. Cărţile se găsesc în Biblioteca Naţională, în Biblioteca Academiei Române, în marile biblioteci universitare din ţară, dar şi în muzee etnografice sau în unele biblioteci din zonă. Unele au ajuns la iubitorii de artă tradiţională românească, din localitate, din ţară şi străinătate: Italia, Franţa, Germania, Belgia, Canada.

– Ce înseamnă această colecţie pentru dvs.?

– Înseamnă mostre de frumuseţe şi bun gust, de măiestrie artistică şi artă tradiţională, mod de armonizare a omului cu natura, dragoste de viaţă şi optimism. Colecţia ilustrează pagini de etnografie, antropologie şi istorie locală.

– În continuare, mi-ar plăcea să vorbim mai multe despre ia românească, respectiv despre ceea ce are ea specific pentru zona noastră etnografică. Ce reprezintă sau ce ar trebui să însemne ea pentru noi, românii?

– Ia este piesa cea mai frumoasă din portul popular tradiţional al românilor. Numele acestei piese de vestimentaţie este, în aria etnografică căreia îi aparţine comuna Subcetate, cel de cămaşă, un cuvânt care îşi are originea în fondul celtic (galic), atestat la romani – camisia – în secolul al IV-lea. Toate cămăşile vechi din Subcetate au mâneci ample, care pornesc de la gât şi care sunt încreţite în partea inferioară în fodori, au stanii bogaţi care se prelungesc uneori cu poalele lungi şi largi. Cămaşa încreţită la gât este tipul cel mai vechi de cămaşă din România. Unele cămăşi nu au guler, dar pe muchiile creţurilor de la gât şi de la fodorii cu care se termină mâneca sunt cusute modele ornamentale, în lunceţ.

Cămăşile de purtat erau de o mare simplitate, cu puţine elemente ornamentale, eventual pe guler şi la altiţă. Cele de sărbătoare, numite cămăşi de mândrit, sunt creaţii artistice unice prin particularităţile ornamentale, prin frumuseţea cusăturilor decorative şi prin armonia culorilor, dovadă a personalităţii, gustului artistic şi al iscusinţei creatoarelor lor.

Cele mai multe cămăşi din colecţia mea sunt cămăşi destinate unor anumite zile de sărbătoare ale anului, sau unor evenimente speciale din viaţă: nuntă, cumetrie. De aceea s-au şi păstrat de-a lungul vremii.

Sobrietatea, armonioasa îmbinare a culorilor, frumuseţea modelelor concretizate în forme geometrice sau inspirate din natură, executarea migăloasă a punctelor de cusătură pe fir sunt câteva caracteristici ale acestor cămăşi din zona Topliţei, o zonă etnografică de interferenţă între Transilvania şi Moldova. Prin trăsăturile enumerate, cămăşile noastre pot fi înscrise în galeria portului românesc.

Ia, chintesenţă de spiritualitate românească

– Cum putem îndemna tinerii să aprecieze ia şi să o valorifice îmbrăcând-o? Ştiu că dvs. aţi făcut acest lucru de câte ori s-a ivit ocazia, chiar aţi invitat elevi ai dvs. să o îmbrace pentru materialul ilustrativ al cărţilor deja menţionate.

– Cum altfel decât prin propriul exemplu, purtând-o cu mândrie, creând ocazii, motivându-i. Mie nu-mi vine greu să o îmbrac. În colecţia mea se află şi prima mea ie pe care mama mi-a lucrat-o când aveam şase luni, apoi multe altele pregătite, tot de mama, pentru fiecare serbare de sfârşit de an şcolar. Astăzi îmbrac ia cu aceeaşi bucurie a copilului care eram altădată.

Mi-amintesc cu drag, cum atunci, în urmă cu şaizeci de ani, în fiecare duminică, exceptând cele din perioadele de post, fetele şi flăcăii făceau parada portului popular pe stradă, plimbându-se emoţionaţi după o săptămână de muncă, în aşteptarea jocului. Ie aveam, trebuia să mai cresc, să pot intra în joc. Pe când am crescut, s-a uitat şi de ie, şi de joc…

Cred că tot profesorii, şcoala, ar avea şi această misiune, de a-i învăţa pe copii să iubească cultura populară şi să o aprecieze, să le trezească mândria apartenenţei la o anumită cultură, creând oportunităţi pentru ca ei să îmbrace cu plăcere portul popular, nu din obligaţie.

Apreciez iniţiativa Asociaţiei Învăţătorilor Harghiteni, a doamnei inspector şcolar Elena Mîndru, de a iniţia Festivalul anual al cântecului şi jocului popular pentru copii de la Sărmaş şi de a-l transforma într-o frumoasă tradiţie. Sincere felicitări!

– Ce face ca ia românească să fie deosebită şi ce o transformă în simbol naţional?

– Cultura populară românească, atât ca tehnică de realizare, cât şi ca ornamentică, este cea care a conservat cel mai bine spiritualitatea strămoşilor noştri şi de aceea trebuie să-i acordăm toată atenţia, şi să-i recunoaştem importanţa.

Iar ia, chintesenţă de spiritualitate românească, poate fi considerată, pe bună dreptate, simbol naţional.

Cosmina Marcela Oltean