O altfel de cronică a meciului de Fed Cup dintre România şi Canada

februarie 16, 2018 in Sport

Întâlnirea dintre reprezentativele de tenis feminin ale României şi Canadei, de săptămâna trecută, mi-a oferit ocazia să asist pentru prima dată la o asemenea confruntare. Iar faptul că meciurile au fost găzduite de Sala Polivalentă din Cluj-Napoca a făcut ca experienţa trăită să fie cu atât mai puternică.

Am ajuns la sală vineri, cu o zi înainte de primele meciuri programate. Am aşteptat să revăd cea mai mare sală din România – fără exagerare – o „bijuterie” care poate găzdui la o competiţie sportivă peste 9.000 de spectatori. Vineri după-masă, de la ora 16:00, era programat antrenamentul fetelor noastre. Afară, în piaţa de lângă clădire, se montau catargele pe care urmau să se arboreze drapelele României şi ale Uniunii Europene. Am intrat în sală cu câteva minute înainte de ora anunţată, iar pe teren încă se afla staff-ul canadian. Nu după mult timp a venit şi o parte din echipa României. Le-am recunoscut pe Raluca Olaru şi Alina Tecşor (fostul căpitan nejucător al echipei), dar şi pe actualul antrenor nejucător, Florin Segărceanu. Dacă pe teren începuseră schimburile de mingi, în jurul lui se puneau la punct ultimele detalii. Tribunele arătau impecabil, reclamele luminoase, cu trimitere la competiţie, erau deja puse în funcţiune, doar în jurul terenului lucrătorii mai trăgeau cabluri.

Sâmbătă, în ziua primelor partide, am ajuns la sală cu o jumătate de oră înainte de ora la care era anunţat să înceapă primul meci. Mai mult de jumătate din tribune erau deja pline. Şi tot plin era şi la locul rezervat fotografilor acreditaţi. Nu după mult timp, unul dintre organizatori trece pe la fiecare fotograf şi ne anunţă să mergem cu toţii pe teren. Urma să înceapă deschiderea oficială a evenimentului. Ne-am ocupat locurile pe terenul de joc. Sala se umpluse deja. Nu era arhiplină, putându-se observa scaune libere printre fanii veniţi la meciuri. Undeva în dreapta le puteam vedea pe jucătoarele din Canada, aşteptând să intre pe teren.

Şi a început festivitatea. La început au intrat arbitrii, apoi copiii de mingi. A venit rândul celor două echipe, iar sala a răsunat în momentul în care crainicul arenei a început să le prezinte pe românce.

Prima partidă a zilei a fost cea dintre Sorana Cîrstea şi Carol Zhao.

Îndreptându-mi privirea spre tribune, văd un spectator îmbrăcat în costum popular. Mai jos, lângă teren, se afla Simona Halep. În tribuna din spate alţi suporteri care fluturau steagul României. Iar în dreapta mea, fostul deputat Borbély László.

A fost un meci fără mari emoţii, încheiat cu o victorie a Soranei în mai puţin de o oră. Dar mai mult decât meciul în sine, încercam să trăiesc senzaţia că la câţiva metri de mine, pe teren, se află o jucătoare aflată acum în top 40 mondial, dar care nu cu mulţi ani în urmă era şi pe locul 21. Din acest motiv, poate că meciul s-a terminat mult prea repede; dar pentru suporteri şi telespectatori a fost o victorie aşteptată, bifată într-un timp scurt.

A urmat întâlnirea dintre Irina Begu şi Bianca Andreescu, jucătoarea de origine română. După ce primele game-uri au fost câştigate de Irina, lumea se aştepta să asiste din nou la o partidă scurtă, chiar sub o oră. Dar lucrurile s-au schimbat şi meciul a fost unul extrem de echilibrat: se ştie faptul că al doilea set i-a revenit jucătoarei canadiene, astfel că a fost nevoie şi de un set decisiv.

În afara întâlnirii în sine, mai trebuie remarcat ceva: publicul şi sala.

Publicul (scuzaţi-mi stereotipul) care a fost la înălţime, dar şi extrem de civilizat. Le-a încurajat pe Sorana şi pe Irina pe parcursul celor două partide, dar nici un moment nu a deranjat jocul. Anii trecuţi am mai făcut o comparaţie între publicul de handbal şi cel de fotbal. Dar şi după această experienţă tind să cred că singura problemă este doar la publicul (înfocat) de fotbal. Se pare că doar la fotbal publicul îşi fluieră proprii jucători, pentru că la handbal, atunci când România era condusă de Serbia, din tribună nu se auzea nici o fluierătură, ba, dimpotrivă, încurajările continuau; la tenis, atunci când Irina Begu se chinuia cu Bianca Andreescu, lumea continua să strige din tribună: Hai, Irina!. Şi vreau să cred că acest public nu se găseşte doar în Cluj-Napoca, ci peste tot în ţară.

Iar al doilea lucru remarcat, cum scriam mai sus, e sala, care, din păcate, este o excepţie pentru ceea ce înseamnă infrastructura sportivă din România. E drept că în ultimii ani s-au construit câteva stadioane de fotbal, dar la arene acoperite, Sala Polivalentă din Cluj-Napoca este singura care se ridică la nivelul ţărilor vestice. De altfel, în mai puţin de 4 ani, sala a strâns peste două milioane de spectatori, plătitori de bilete, indiferent dacă vorbim de evenimente sportive sau culturale. Iar în prima zi a întâlnirii dintre România şi Canada, primarul municipiului Cluj-Napoca, Emil Boc, l-a premiat pe spectatorul cu numărul 2.000.000.