Muzeul Etnografic Topliţa – un valoros omagiu adus familiei şi vieţii românilor de altădată

A fost înfiinţat în anul 1998 şi cuprinde peste 3.500 de obiecte donate de colecţionari, cele mai vechi aparţinând perioadei dacice

Patrimoniul deţinut de muzeu este expus astăzi în incinta Centrului Cultural Topliţa şi oglindeşte aspecte fundamentale din viaţa şi spiritualitatea săteanului din acest spaţiu geografic şi identitar românesc, precum şi elementele care au definit, de secole, dăinuirea lui pe aceste meleaguri: casa tradiţională, universul vieţii de familie, ocupaţiile şi tradiţiile.

Piesele, unele de o valoare inestimabilă, au fost aranjate într-o primă expoziţie de Dorel Marc şi Zorel Suciu, încă de pe vremea când Centrul Cultural Topliţa îşi avea sediul în Castelul Urmánczy. Odată cu mutarea în centrul municipiului, într-un imobil format din două corpuri de clădire, primit în concesiune de la Primărie, expoziţia necesita reamenajarea.

Astfel a apărut „Firul vieţii”, o prezentare publică ce s-a dorit o incursiune în timp, ilustrând civilizaţia comunităţii rurale din zona etnografică a nordului judeţului şi redându-i universul mistic şi călduros. Este o expoziţie specială, ne spune managerul Centrului Cultural Topliţa, Costel-Cristian Lazăr. „Am lucrat cu o echipă de arhitecţi din Bucureşti, în principal cu dna Maria Tîlvescu de la Institutul de Arhitectură şi dna Irina Hasnaş de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, împreună cu muzeograful local, artistul plastic Zorel Suciu, încercând să îmbinăm tradiţionalul cu modernismul”, a precizat conducătorul instituţiei.

Întreaga expoziţie urmăreşte, după cum arată şi titlul ei, întregul parcurs al vieţii, începând de la vârsta copilăriei, la tinereţe, întemeierea unei familii, maturizarea, munca şi acumularea valorilor morale şi materiale, până la finalul acestui ciclu, văzut ca o consacrare.

Intrăm în „casa mare” prin uşa-i mică şi pătrundem în universul copilăriei, unul care nu are nimic în comun cu cel actual. Încăperea este inundată cu jucăriile care dădeau farmec, odinioară, celei dintâi, mai frumoase şi lipsită de griji etape a vieţii. Un cărucior de copil confecţionat din lemn, cu roţi din acelaşi material, şi-a găsit loc între un scrin mai vechi de o jumătate de secol şi o ladă, poate de zestre, şi mai bătrână. Pe o laviţă, într-o covăţică din lemn, doarme un „bebeluş” confecţionat din frunze de brusture, legate jur-împrejur cu aţă. De după perdele semi-transparente din voal, care coboară din tavan, se iţesc alte surate, cu ochii din nasturi şi păr din lână, pregătite, parcă, să ia startul pentru o nouă repriză de pozne, chiote şi hârjoneli nevinovate. Mă trezesc zâmbind, furată de atmosfera ce-mi amintea de istorisirile lui Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească (…), la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei (…). la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc”… Aud vocea gazdei, muzeograful Zorel Suciu, care îmi povesteşte că, între timp, jucăriilor de altădată li s-au alăturat altele, realizate de copii de azi, la atelierele etnografice pe care le organizează muzeul. „Noi asta facem, valorificăm etnografia şi, printr-o pârghie practică, o transmitem copiilor, la ateliere. Aş vrea să mă laud cu mii şi mii de obiecte confecţionate de copii, să-i rupem puţin de viaţa modernă”, mărturiseşte co-fondatorul muzeului.

Trecem pragul şi intrăm în Sala Mirilor, întruchiparea tinereţii, a dorinţelor, a împlinirii lor odată cu căsătoria celor doi tineri, care aveau să formeze familia, instituţia fundamentală şi sacră a societăţii, prin care s-a transmis generaţiilor care au urmat moralitate, un statut social şi verticalitatea spiritului românesc. Două manechine, înveşmântate în straiele tradiţionale de nuntă deosebit de frumoase şi de o cuminţenie distinsă, simbolizează al doilea cel mai mare eveniment din viaţa omului, marcând, în viziunea populară, intrarea tinerilor în viaţa socială. „Şi aici organizăm jocuri, cum ar fi Găseşte-ti perechea, mici scenete, în care facem perechi din păpuşi, prieteni de joacă în înţelesul celor mici. Tinerii de 18 ani văd acest joc în alt fel, îşi caută iubirea pe care şi-o pot cânta şi avem un întreg repertoriu de melodii vechi, care redau acest sentiment minunat dintre o fată şi un băiat. Încercăm să ilustrăm frumuseţea unei prietenii aici, mai ales cele durabile şi toate se văd, ca într-o oglindă, în tot ce înseamnă casă, cu zestrea pe care o dau părinţii, ca pe un traseu iniţiatic de a pătrunde în viaţă şi de a înţelege valorile vieţii”, explică muzeograful.

În fundal, se vede pridvorul casei, cu crucea în ferestre – ferestre de patrimoniu, de la începutul secolului al XIX-lea. Par a fi de mănăstire, dar nu sunt, au aparţinut unei familii de ţărani, rod al credinţei aflată în toate. „La fel şi crucea de sub fereastră”, ne povesteşte artistul plastic. „Există un studiu extins pe mai multe comune, cu cimitirul de familie, declarat în mare pericol, pe cale să se distrugă pe vechile vetre de locuire de pe vârfurile dealurilor, după modelul dacic, abandonate după ce satele au coborât în lunca Mureşului”, continuă dl Zorel Suciu. Spune că unii şi-au „coborât”, odată cu ei, şi rămăşiţele pământeşti ale părinţilor, însă mulţi au rămas pe dealuri. „Odinioară, alăturarea mormântului cu casa, mormântul în grădinuţa cu flori nu era ceva de speriat, ci dimpotrivă, o normalitate. Dialogul cu cei plecaţi în lumea cealaltă era foarte viu, ei erau percepuţi ca prezenţi în curte şi, fără nicio spaimă, copiii se apropiau de morminte”, a remarcat acesta.

Deasupra ultimei încăperi, pe latura sudică, ne întâmpină îndemnul „Hai în casă!” şi ziceri din înţelepciunea populară, tipărite pe ditamai foaia, ca un soi de rânduială, înainte de a-i trece pragul: „Dacă-i da în uşă cu pciatra, nu plânge că nu ţi s-a deschide”, „Cânʼ intri, nu te grăbi după masă”, „Ce cade de pe masă, lasă pentru cel flămând”, „Dacă-i ieşi împins, nu te gândi de-ai salutat” sau „Dacă-n casă-i mai rău ca afară, la ce bun să intri?”.

Urmând sfaturile, intrăm cu inima bună şi cu respectul cuvenit. Interiorul tradiţional dezvăluie agoniseala de-o viaţă a familiei şi întreaga valoare a existenţei, ce sfârşeşte prin acumularea de frumuseţe, de cumpătare, de experienţă, căpătând valenţe spirituale şi materiale menite să fie lăsate urmaşilor.

Un pat mare şi înalt, una sau două laviţe pentru cei cu familie numeroasă, soba de mari dimensiuni, pe măsura climei cu veri scurte şi ierni lungi şi aspre, blidarul pentru vasele din ceramică de Mureş şi de Bistriţa, achiziţionate de la târguri, scrinuri cu sertare generoase, dulapuri de colţ, nu prea încăpătoare, cu rol decorativ, unde oamenii obişnuiau să-şi ţină bunurile de preţ, actele şi alte lucruri personale, masa în centru, deasupra căreia atârna lampa cu petrol, pentru copiii care trebuiau să înveţe seara, după ce munceau alături de părinţi. Nelipsite erau furca, roata pentru lână şi războiul de ţesut. Iar magazia şi podul erau pline, între altele, cu vasele pentru măsurat şi uneltele de trebuinţă la casa oricărui gospodar. La Muzeul Etnografic Topliţa, obiectele vechi sunt readuse la viaţă, în cadrul atelierelor. „Uneltele sunt indestructibile şi pot lucra încă multe generaţii cu ele, fără să se strice. Patina folosinţei este foarte frumoasă; degeaba dăm unui copil o replică a unui obiect, nu va simţi şi nu va avea magnetismul unui piese originale”, a mărturisit dl. Suciu.

În dosul perdelelor din pânză, brodate cu acul şi ornate cu dantele croşetate, stăteau fructe parfumate, dulceţuri sau obiectele folosite la zile mari. Nelipsite erau icoanele de vatră, cele mai vechi, de aproape un secol, făcute din var, sub care, în zilele de sărbătoare, ardeau candele.

„Este un interior ţărănesc pe care noi îl considerăm o interpretare a sfârşitului vieţii, în sensul că toată valoarea vieţii sfârşeşte prin acumularea de frumuseţe, casă care devine un act de predare a unei moşteniri. Aceasta este sala preferată de toţi vizitatorii”, a arătat artistul plastic. Prezentările video, care se succed pe monitoarele amplasate în fiecare încăpere, completează nucleul expoziţional.

De curând, muzeul topliţean a amenajat o bibliotecă, „una nu foarte mare”, ne spune dl Zorel Suciu, cuprinzând lucrări de etnografie, istorie, de patrimoniu, artă, grafică şi o sală de colocvii şi conferinţe, unde anul acesta s-a desfăşurat, în premieră, sesiunea de Cultură tradiţională a „Zilelor Miron Cristea”. Toate cărţile provin din donaţii, cele mai vechi datând din perioada interbelică. Şi tot din donaţii provine şi studioul foto vechi, aflat în curs de amenajare.

Ca orice muzeu, şi cel Etnografic din Topliţa este într-o permanentă mişcare, amenajare şi reamenajare. Anul viitor se intenţionează punerea în valoare a unei noi săli, ce va fi destinată atelierelor pentru copii. Şi dacă cei mici nu se mai satură şi vin câteodată zilnic la muzeu, tinerii par dezinteresaţi. „Există tendinţa de a avea impresia că ştim tot, dar nu ştim nimic, pentru că experienţele simple au semnificaţie profundă întotdeauna. Iar acest muzeu slujeşte un drum al vieţii, un drum iniţiatic pe trepte de vârstă şi de ascensiune spirituală, de cunoaştere. (…) Muzeul acesta este casa mea şi aştept urmaşi, aştept cât mai mulţi tineri şi cea mai mare durere este că nu-i avem”, a conchis muzeograful, conservatorul şi artistul plastic Zorel Suciu.

Daniela MEZEY

Comentarii:

comentarii