Mihai Suciu

LA PORŢILE PUTERII

În noua sa abordare literară, Mihai Suciu introspectează Puterea pământeană, dezamăgit de prestaţia ei despotică, discreţionară în manifestările ei concrete pe „Scena Puterii”, cum metaforiza George Ballandier demersul-spectacol al politicului. Un spectacol grotesc, păgubos pentru spectatorul din stal, omul de rând neimplicat, imunizat împotriva virusurilor care induc boala ireversibilă și incurabilă. Autorul îi contrapune un fascicul de lumină, săpând la rădăcina Timpului: satul, șirul de străbuni, „părinţii din părinţi”, care ne-au dat ţară și demnitate, însufleţind un loc încă în stare să ne insufle puterea de a străbate vremuri neprietene și de a răzbate, de a merge mai departe. Dar până când? „Bateriile” dau semne de epuizare, tot mai descărcate. Concluziile „cercetării” lui Mihai Suciu nu sunt deloc tonice:

După ce încetăţenise o himeră – izvor născător al Veșniciei –, încet dar sigur, ca o nouă Atlantidă, satul românesc se scufundă în Oceanul Nefiinţei. Pe tabloul fără ramă al Timpului, suntem doar efemeride, acei fluturi de-o zi, ieșiţi de Rusalii din larvă; ţâșniţi în zbor vertical, se prind într-un dans nupţial deasupra apei. Clipa repede de amor până la epuizare deasupra apei o plătesc cu viaţa. Aidoma bietului fluture de-o zi, după ce ne-am burdușit sufletul cu bucurii și tristeţi, ne întoarcem Acasă, implorând mila și iertarea Tatălui-Creator. Doar El e veșnic, Stăpân Absolut al Timpului și al Spaţiului, unica putere adevărată, Putere Absolută, deasupra tuturor puterilor mărunte și orgolioase de-o clipă, efemeride ameţite de drogul iluziei. Grea misiune ţi-ai asumat, Doamne! „Şi, uneori, ne temem pentru Tine/ Să nu orbești de-atâţia păcătoși!”

Comentarii:

comentarii