Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicilor Părinţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Onorate oficialităţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L popoare că S-a preamărit![1]
Bucuria Naşterii Domnului a copleşit inimile noastre astăzi, când cerul a coborât pe pământ şi pământul s-a unit cu cerul. Din iubirea Sa nemărginită faţă de neamul omenesc, Dumnezeu a trimis la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4)[2], în lume pe Fiul Său „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Dumnezeu-Fiul a luat „chip de rob” (Filipeni 2, 7), micşorându-Se pe Sine, pentru a încăpea într-un trup omenesc şi a Se uni cu acesta, devenind om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Marea taină a Întrupării exprimă atotînţelepciunea lui Dumnezeu. El a rânduit să mântuiască lumea nu prin puterea cuvântului Său, prin care a creat lumea din nimic, ci prin iubirea Sa de oameni, care a coborât pe pământ neamul omenesc şi a intrat în condiţia lui de viaţă, de la naştere până la moarte, pentru a-l putea face şi pe el părtaş mântuirii.
„Taina Întrupării Mântuitorului lumii descoperă dragostea fără limite a lui Dumnezeu faţă de noi, iar momentul istoric al venirii Lui în lume ne cheamă în fiecare an să cugetăm, ridicându-ne inima şi mintea la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Este prea mare minunea întrupării şi prea puternică şi nemărginită iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, ca să rămânem departe de El, insensibili şi să nu ne deschidem casa inimilor noastre spre a lăsa să intre Soarele dreptăţii”[3].
Cel nevăzut şi veşnic se naşte în noaptea în care omenirea se află cu ale ei lucruri trecătoare. În taina nopţii sfinte se derulează pe de o parte lumina care străbate întunericul, prin naşterea Celui ce vine să ne salveze, prin prezenţa sfinţilor îngeri care aduc mesajul de pace şi armonie între oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pe de altă parte, prezenţa păstorilor din Betleem, care şi ei vin închinându-se Pruncului Dumnezeiesc, a magilor care vin din Persia, aducând daruri şi închinându-I-se Unuia Născut, ca unui Profet, Împărat şi Arhiereu a Cărui stăpânire este veşnică şi netrecătoare.
Pe de altă parte, în acest timp, care urmează să devină un timp nou, sub semnul stelei şi a cerului deschis, drama omenirii, iubitoare de întuneric şi indiferenţă, nu cunoaşte limită. Pe tronul regatului Israel domnea un rege uzurpator, linguşitor faţă de puterea romană de ocupaţie, care nu a ţinut seama de propriul popor, ci s-a remarcat în timpul domniei lui, începând cu anul 63 î.Hr., prin crime şi condamnări monstruoase, încât chiar împăratul Romei era uimit de brutalitatea, cruzimea şi neomenia acestui rege tiran, Irod, cel al cărui nume istoria l-a reţinut vrednic de uitare şi dispreţ. Tiranul nu a avut sentimente nici faţă de proprii copii, pe care bănuindu-i că vor uzurpa tronul lui i-a ucis. La aflarea veştii că S-a născut un Împărat, Irod s-a tulburat împreună cu tot Ierusalimul. Tulburarea lui arătând cât de fragilă, efemeră şi tulburătoare îi era domnia, pe care şi-o dorea veşnică.
Fiind omul întunericului şi al minciunii, a chemat preoţii Templului, întrebându-i despre relatările Profeţilor, care au prevăzut momentul venirii în lume a Mântuitorului ei. Aceştia, citând pe proorocul Miheia, i-au adus la cunoştinţă faptul că noul Prunc se va naşte în Betleem, dar Naşterea Lui, mai presus de timp, este în începuturile cele veşnice: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israil, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).
În urma celor aflate, Regele Irod cheamă magii în ascuns, dorind să afle timpul apariţiei stelei cu Naşterea Celui ce are începuturile în veşnicie. Acest lucru demonstrează faptul că de la Naşterea Mântuitorului şi până la venirea magilor a trecut timp îndelungat. Gândul lui Irod era împletit cu viclenia caracteristică, cu teama pentru propriul tron, dar şi cu dorinţa de a-L omorî pe Cel venit întru ale Sale. Regele criminal este unealta răului, care nu suportă binele. De multe ori, în istoria omenirii, unii oameni, uneltele răului, contribuie direct şi fără voia lor la îndeplinirea planurilor divine, demonstrând cât de nepătrunse de mintea omenească sunt căile pe care Dumnezeu pregăteşte şi împlineşte mântuirea lumii.
Magii călători sunt cei dintâi oameni, nu de neam evreiesc, care se închină Pruncului din braţele mamei Lui şi cei ce au venit să-I mântuiască pe ei, călăuziţi de steaua de la Răsărit. Venind din depărtare, îndurând oboseala şi primejdiile unei călătorii lungi, au avut o singură dorinţă: să se închine Celui venit în lume, în chipul unui Prunc. Magii ocolind Ierusalimul, călăuziţi de stea, după ce şi-au făcut lucrarea în tăcere şi răbdare, cu bucurie mare, au plecat în ţara lor. Imediat după plecarea lor, îngerul Domnului se arată Dreptului şi Sfântului Iosif şi îl îndeamnă să plece împreună cu Pruncul şi cu mama Lui: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13).
Acela care a venit să mântuiască lumea, este căutat să fie omorât din pruncie. Drama respingerii lui Dumnezeu de către omenire se consumă la puterea absolută a răului, care dorea să împiedice planul de mântuire a omenirii. Tiranul Irod dorea ca prin crima lui să-şi întărească domnia. Dumnezeu nu a îngăduit ca trimiterea Fiului Său să aibă loc altcândva decât la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4); de aceea Pruncul trebuia salvat şi apărat. Iosif cel drept şi sfânt avea această misiune de a-l ocroti şi veghea asupra Lui şi a mamei Lui.
Venirea Lui în lume, steaua, păstorii, prezenţa magilor, plecarea şi fuga spre Egipt se petrec toate noaptea, în întunericul plin de evenimente, fapt care sporeşte caracterul tainic al începutului mântuirii neamului omenesc.
Fuga şi călătoria spre Egipt arată că deşi a venit în mijlocul poporului, deşi a fost pregătit de prooroci, aceştia nu L-au primit, mai mult caută să-I ia viaţa. De aceea pleacă spre Egipt, ţara faraonilor, care avea credinţa în nemurire şi viaţă veşnică şi care l-a salvat pe Iosif, care a fost vândut de proprii fraţi şi care a prefigurat, anticipând pe Pruncul Iisus. Egiptul trăia speranţa în înviere, de aceea Cel ce avea să aducă prin moartea Lui Învierea şi viaţa vine în această ţară pentru a întări că El a venit în lume pentru a mântui neamul omenesc din robia morţii. Ai Săi nu L-au primit, dar Egiptul vechilor faraoni Îl primeşte şi Îl ascunde de viclenia lui Irod.
După părăsirea ţării şi fuga în Egipt, Regele Irod a săvârşit, pe lângă crimele sale, cea mai odioasă, josnică şi demnă de dispreţ ucidere: a dat ordin ca toţi copiii din Betleem să fie ucişi începând de la vârsta de doi ani: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând a ucis toţi pruncii care erau în Betleem şi hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2, 16).
Răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu a fost şi a rămas, în mare parte, un refuz total, manifestat prin ură, violenţă şi chiar crimă. Puterile vrăjmaşului vor da război continuu lucrării Domnului, dar şi tuturor celor care-L urmează.
Plânsul mamelor, ţipătul copiilor, sângele vărsat, sunt preludiul unei teribile tragedii, care se va perinda până la sfârşitul veacurilor, caracterizată prin prigonirea, urmărirea, defăimarea şi chiar suprimarea aleşilor Mântuitorului Iisus Hristos, care-L slujesc şi şi-au închinat întreaga lor viaţă Lui.
Copii nevinovaţi au pregustat botezul ce i-a mântuit, fiind primii deschizători ai căilor spre ceruri, simbolul şi nevinovăţia copilăriei, aceasta fiind de fapt şi starea care se cere oricărui creştin pentru a dobândi Împărăţia Cerurilor. Pruncii nevinovaţi îşi puteau da viaţa pentru Mântuitorul lumii, făcând posibilă lucrarea Lui de salvare şi mântuire a lumii.
Dreptatea lui Dumnezeu nu întârzie niciodată, ci Regele Irod moare în chinuri cumplite: viermii îl mâncau de viu, iar trupul lui răspândea un miros greu de suportat. După moartea lui, îngerul Domnului îi apare din nou Sfântului Iosif, îndemnându-l să se întoarcă în ţara lui, pentru că a murit cel ce căuta moartea Pruncului. Iosif cel drept părăseşte, împreună cu Preasfânta Fecioară şi cu Pruncul, Egiptul care L-a ocrotit şi le oferise adăpost în vremuri grele şi se reîntoarce pe această cale în Ţara Sfântă. Din motive de precauţie, nu se vor îndrepta spre Iudeea, deoarece aici domnea fiul lui Irod, ci se vor îndrepta spre Nazaret, în Galileea ca să împlinească ceea ce au spus proorocii, că: „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23). În Nazaret va aştepta până în momentul în care timpul mântuirii şi Evanghelia Împărăţiei Cerurilor vor fi vestite.
Cele petrecute şi legate de taina Întrupării Domnului ne învaţă faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a fost şi va rămâne un veşnic „pelerin” pe acest pământ, aşa cum mărturiseşte: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20).
Veşnic se adresează către „călători”: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Mai învăţăm faptul că Dumnezeu Cel ce s-a născut făcându-Se Om pentru noi şi pentru a noastră mântuire iubeşte mult şi binecuvântează familia şi copiii. Rostul şi scopul familiei este de a naşte şi educa copiii în învăţătura Bisericii şi a Legii strămoşeşti. Orice zâmbet de copil este precum o rază de soare în timpul unei zile pline de nori. Mama este cea care are de la Dumnezeu menirea de a fi purificatoare şi ocrotitoarea vieţii. O mamă bună face cât o sută de profesori! Sfântul Ioan Hrisostomul a spus: „Daţi-mi o generaţie de mame creştine şi voi schimba faţa lumii”. Familia plăcută lui Dumnezeu este o unire de iubire şi credincioşie în care soţul este capul familiei, iar soţia credincioasă este păstrătoarea căminului. În familie, mama îşi dezvăluie unicitatea sufletului său şi îşi arată cele mai bune calităţi şi daruri care îi sunt unice, dăruite de Creator: „O familie care nu naşte şi educă copii este o mare pierdere pentru lume şi pentru neamul ei”[4].
Uciderea pruncilor este păcat „strigător la cer”; sângele nevinovat cere răzbunare încă din această viaţă. Viaţa este darul lui Dumnezeu care trebuie dăruit mai departe, înmulţit şi apărat. Tineri, uniţi-vă viaţa în faţa Sfântului Altar, nu în patimi şi în dezmierdări!
Iubiţi fii duhovniceşti,
Sărbătorim astăzi Naşterea Domnului, eveniment ce a avut loc în urmă cu peste două milenii, dar care se actualizează şi devine al nostru în fiecare an. Noi devenim contemporani cu acest eveniment prin slujirea liturgică. Toate rânduielile şi cântările de la strană în perioada Crăciunului folosesc timpul prezent, pentru a preamări această minune: „Astăzi S-a născut Hristos/Mesia Chip luminos”.
Poporul nostru binecredincios are mai multe cântări de Crăciun, iar colindele l-au însoţit de la geneza sa până în prezent, întreţinând dragostea faţă de Dumnezeu şi atmosfera de sărbătoare a Crăciunului. Colindele trezesc în sufletele credincioşilor dorinţa după tinereţea sufletului şi le umplu de dragoste divină.
Peste câteva zile ne vom despărţi de anul acesta. Suntem chemaţi să mulţumim Domnului cu recunoştinţă pentru viaţa noastră, să facem un bilanţ al sufletului nostru şi să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască ca timpul ce ne stă înainte să fie spre câştigarea Împărăţiei Cerurilor şi a vieţii veşnice!
Amin.
Al vostru de tot binele voitor, stăruitor în rugăciune către Hristos Cel născut în peştera Betleemului, pentru pace şi bunăvoire între generaţii. Tineri şi părinţi, sau între nepoţi şi bunici.
† Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei
[1] „Mineiul lunii Decembrie”, Editura IBMO, Bucureşti, 2014.2 Biblia, Editura IBMO, Bucureşti, 2013.
3 Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, „Taina Betleemului. Darurile Naşterii Domnului”, Editura Andreiana, Sibiu, 2022.
4 Prof. dr. Stelian Tofană, „Evanghelia lui Iisus. Misiunea Cuvântului”, Editura Mega, Cluj, 2015.