Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
În aceste zile de cireşar gândurile noastre se îndreaptă cu tristeţe, dar şi cu respect spre comemorarea a 125 de ani de când Mihai Eminescu îşi încheia traiectoria terestră. Flacăra vieţii sale se stinse după puţini ani pământeni şi din păcate într-o lume care nu l-a înţeles pe deplin. Conchidem astfel, întrucât se aud şi astăzi voci care-i contestă personalitatea literară. Şi aici considerăm că trebuie amintite cuvintele academicianului Eugen Simion, care combate asemenea isonuri: …nu poţi fi socotit european autentic dacă nu-l conteşti pe Eminescu şi, în genere, dacă nu te plângi de condiţia ta de român. Dacă ai conştiinţa de sine asemenea ziceri nu merită a fi luate în seamă şi pe cât posibil date uitării. Sufletul şi trăirile noastre se înscriu în nemurirea spirituală prin filosofia gândului şi cuvântului eminescian. Lecţia poetului Vieru merită s-o păstrăm vie în inima noastră: Suntem în cuvânt şi în toate/Floare de latinitate/Sub un cer cu stele sudice/De avem sau nu dreptate/…Eminescu să ne judece. Şi această credinţă nobilă a noastră că Eminescu e în fiinţa ce-o purtăm cu noi este evidenţiată de cunoscutul prozator român Augustin Buzura: Cine ştie ce este Europa merge înainte cu Eminescu, Călinescu, Blaga, Arghezi, Preda, Nichita, Sorescu… Şi nu greşeşte.
Multe versuri a închinat poetul marilor probleme ale existenţei umane prin interpretarea lor într-o largă varietate de teme şi motive literare. Relevantă, în acest sens, este meditaţia pe tema naşterii şi a morţii, care ne transpune într-un univers al înţelegerii reale a comuniunii omului cu natura: Plângând tu ai venit pe acest pământ;/Amicii ce te aşteptau, te-au salutat zâmbind;/Dar să trăieşti astfel, încât când te vei stinge/Să părăseşti zâmbind amicii, ce te-or plânge. Cât adevăr este în această rostire eminesciană, numai să vrei să pătrunzi în taina acestor slove de cuget ale poetului şi-l vei înţelege şi mai bine.
Sub cupola lui cireşar aveau să iasă la lumină noi creaţii eminesciene, care prin frumuseţea limbajului poetic aveau să ne impună în veşnicia spiritualităţii universale. Legate de începuturile întru creaţie amintim oda închinată unui mare înaintaş La Heliade, în care poetul îşi exprimă gândurile sale privind meritele poetului profet. Se întreabă Eminescu, într-o filosofie aparte a cuvântului, dacă ar alege ghirlanda de flori plăpânde, june sau o astfel de împletitură pentru a-şi realiza dorinţa de cântare. Pentru a putea trece la o iscodire a sensurilor cuvintelor redăm versurile: Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare/Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare în care descoperim contribuţia lui Heliade la înflorirea liricii româneşti, faţă de care Eminescu, la început, a purtat un deosebit respect. Ne aflăm în situaţia, după lectură, de a ne gândi la faptul dacă poetul şi-a imaginat o comuniune între silf şi silfidă sub misterul ghirlandei pentru profeţia lui Heliade pe care o anunţă în cel de-al patrulea catren.
La mijlocul lui cireşar, în anul 1871, îi sunt publicate în revista Convorbiri literare două poezii, Înger de pază şi Noaptea, cu motive specifice, de sorginte romantică, ce oferă posibilitatea lectorului să decripteze noi semnificaţii. O prelucrare scurtă cunoaşte prima creaţie pe care poetul o introduce în romanul Geniu pustiu pentru a înfăţişa puritatea privirii tinerei copile sub influenţa frumuseţii morale a Madonei. În forma definitivă, cititorul este profund impresionat, atunci când descoperă în umbra fetei îngerul de pază al acesteia: Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale/Căci tu – tu eşti el. Poezia Noaptea se constituie într-o meditaţie asupra iubirii, dominată de trăirea cu toată fiinţa a fiecărei clipe, deoarece timpul se perindă neiertător, lăsând urme adânci asupra trupului uman: Pân-eşti clară ca roua, pân-eşti dulce ca o floare/Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.
O nestemată a creaţiei eminesciene o constituie poezia Doina, care a apărut în luna iunie 1883, citită într-o şedinţă festivă a Junimii, creaţia urma să fie prezentată la Iaşi cu prilejul dezvelirii statuii marelui domnitor român, Ştefan cel Mare. Poezia este un sâmbure de aur sădit pe câmpia mitologiei româneşti de poetul nostru, care îi dorea ca temelie istoria poporului român.
Un titlu inspirat din mitologia indică este Kamadeva, care reprezintă zeul amorului şi apare în 1 iulie 1887 în revista Convorbiri literare. Pentru a înlesni înţelegerea textului literar poezia este însoţită şi de o explicaţie: Tatăl său este cerul… iar maica sa iluzia… Se înfăţişează totdeauna călărind pe un papagal… cu un arc făcut din trestie de zahăr, coarda arcului formată din albine, iar săgeţile din flori trandafirii ale arborelui Amra. În finalul textului poetic suntem martorii unei dorinţe neîmplinite, aceea de zădărnicie a iubirii ideale, cu toate că aceasta la început a existat cu adevărat: Cu săgeata-i otrăvită/A sosit ca să ne certe/Fiul cerului albastru/Şi-al iluziei deşerte.
După cele câteva clipe trăite în prezenţa ispitei versului eminescian încheiem rândurile noastre fiind convinşi de trăirile interioare, că Eminescu e al nostru, prin el suntem noi, e naţional, dar şi universal, de aceea fără el n-am fi ce suntem, cunoscuţi pretutindeni. Prin el fiinţăm cu adevărat.
Să nu uităm de marele poet, Eminescu e cu noi.
Prof. Busuioc Stelian,
Şcoala Gimnazială „Petőfi Sándor”
Dr. György Géza Árpád,
Liceul Tehnologic „Joannes Kájoni”
