Enigmaticul complex arhitectonic de la Stonehenge (I)

Cine nu a auzit astăzi măcar una dintre ipotezele, miturile ori misterele ce planează asupra acestui remarcabil monument preistoric, datat din Neolitic? De-a lungul veacurilor, monumentul a câştigat mulţi admiratori şi nenumăraţi cercetători s-au aplecat asupra lui cu iluzia şi speranţa de a mai descoperi ceva inedit, cuceriţi fiind de monumentalitatea şi imensa putere de fascinaţie a ansamblului.

Încărcat de mister, magie şi sacralitate, ansamblul de la Stonehenge, unic din punct de vedere arhitectonic, este unul dintre cele mai faimoase monumente preistorice din lume. Nu se cunoaşte exact când a fost construit şi de către cine, iar rolul ansamblului rămâne, şi el, încă necunoscut. 

O incursiune în trecut

Monumentul megalitic de la Stonehenge, la câţiva kilometri de Londra, în comitatul Wiltshire, ridicat în urmă cu aproximativ 5.000 de ani pe Câmpia Salisbury, era centrul unui complex de monumente megalitice cu funcţie cel mai probabil rituală, conform unor cercetători care au descoperit urmele altor 17 astfel de monumente în aceeaşi zonă, informează Live Science.

Ansamblul este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de piatră (megaliţi – menhire), aşezate vertical; astăzi, doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Deasupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate, în formă de arc de cerc. În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de „găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit, John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Ansamblul de pietre uriaşe marchează apogeul civilizaţiei megaliţilor, care se propagă de-a lungul ţărmurilor Europei Occidentale în mileniul al III-lea şi dispare fără urmă, în jurul anului 1500 î.Hr. Data înălţării acestei construcţii nu se cunoaşte şi nici autorul sau autorii înălţării ei. Se consideră însă că cel mai probabil construcţia a fost începută în Neoliticul Mijlociu şi continuată de populaţia din Epoca Bronzului. În jurul monumentului planează foarte multe întrebări al căror răspuns nu s-a aflat nici până în ziua de azi.

Construcţia ansamblului Stonehenge a început în anul 3.000 î.Hr. Este construit din pietre cu înălţime de 6 metri şi greutate de până la 500 kg, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie – Solstiţiul de vară – avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă. Stonehenge era un monument dedicat zeilor. La o distanţă mai mare de 5 km era unul făcut din lemn. Teoria oamenilor de atunci era că zeul este nemuritor, la fel ca piatra şi oamenii sunt muritori ca lemnul. Înainte de răsărit, ei se duceau la monumentul de piatră şi aşteptau prima ivire a soarelui.

Ritual druidic (contemporan) la Stonehenge

O teorie destul de cunoscută a avansat ipoteza că ar fi construit de druizi, o populaţie existentă în Anglia înainte de cucerirea romană. Tehnicile arheologice moderne au demonstrat însă că Stonehenge a fost construit cu cel puţin 1.000 de ani înaintea druizilor, în anul 2950 î.Hr, ajungând la forma pe care o cunoaştem azi în anul 1600 î.Hr. Cercetările din 2008 indică perioada construcţiei ca fiind 2400-2200 î.e.n. La 18 decembrie 2011, geologi de la Universitatea din Leicester şi Muzeul Naţional din Ţara Galilor au anunţat descoperirea sursei exacte a rocii folosite pentru construcţia complexului.

În 1655, arhitectul John Webb, scriind în numele fostului său superior, Inigo Jones, a susţinut că Stonehenge a fost un templu roman, dedicat lui Caelus, (nume latin dat zeului grec al cerurilor, Uranus), construit folosind ordinul toscan. Comentatori ulteriori au susţinut că danezii au fost aceia care l-au ridicat. Într-adevăr, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aşezarea a fost atribuită saxonilor sau altor societăţi relativ recente.

Primul efort academic de cercetare şi de înţelegere a monumentului a fost făcut în jurul anului 1640 de către John Aubrey. El a declarat Stonehenge-ul ca muncă a druizilor. Acest punct de vedere a fost foarte popular. Aubrey a contribuit şi cu primele desene cu măsurători ale aşezării, care au permis o analiză mai amplă a formei şi a semnificaţiei. Pornind de la acest lucru, el a putut să demonstreze rolul astronomic sau calendaristic pe care l-ar fi putut avea aşezarea pietrelor.

Etapele de construcţie

Stonehenge nu este o simplă construcţie, ci a fost făcută în mai multe etape. Este o structură din pământ, lemn şi pietre care a fost revizuită şi remodelată pe parcursul unei perioade de 1.400 de ani. Rapoartele arheologice au stabilit trei faze principale de construcţie, I, II şi III şi alte şase faze intermediare pentru faza III. În centrul ansamblului s-au construit din blocuri de gresie 2 noi aranjamente: unul în formă de cerc, numit „Cercul Sarsen” şi un altul în formă de potcoavă format din 5 trilitioni (ansamblu alcătuit din două blocuri de piatră verticale şi unul transversal). Cercul Sarsen are un diametru de 33 metri şi este format din 30 de blocuri imense de gresie aşezate vertical – numai 17 mai sunt azi în picioare. Pietrele sunt dispuse aproximativ la o distanţă de 1-1,5 metri unul de altul şi au o înălţime de 4 m.

Complexul megalitic de la Carnac

Complexul de la Stonehenge poate fi pus în relaţie cu cel de la Carnac (Franţa), iar acesta din urmă îşi dispută întâietatea, ca valoare. Complexul de la Carnac este format din circa 3.000 de menhiri dispuşi în trei grupuri, compus fiecare din 13 şiruri de menhiri, lungi de 3 km, şiruri care sfârşesc în câte un semicerc. Priveliştea pare din altă lume: pietre uriaşe, de diferite mărimi, pe un fundal de păduri şi câmpuri… Deşi mult mai complex decât Stonehenge, Carnac a rămas totuşi un loc mai ascuns, mai liniştit, dar în nici un caz mai puţin reprezentativ pentru această perioadă istorică. La fel ca în cazul Stonehenge, nu se ştie încă nimic cu exactitate despre cei ce au construit complexul: cine au fost şi care au fost motivele lor. Astfel de complexe arhitecturale ne fac să realizăm că lumea preistorică a fost în mod clar mult mai complexă decât am fi tentaţi să credem. Se speculează doar şi se încearcă diferite explicaţii şi ipoteze. Cine ştie dacă misterele celor două monumente colosale preistorice vor fi vreodată pe deplin înţelese şi explicate…

Cosmina Marcela OLTEAN,

UAGE, Iaşi

(Continuare în numărul următor)

Comentarii:

comentarii