Drumul pribegiei şi ia cu o mie de lacrimi

martie 26, 2018 in Cultură, Societate

În vara lui ’44, Floarea Timariu avea 24 de ani, era căsătorită cu Grigore a lui Gheorghe a Titului din Pintec. Ea, Floarea, se trăgea de la Bicazul Ardelean, de peste deal de Pintec. Avea la vremea aceea trei copii, Mărioara, Grigoraş şi Ileana, nou-născută. Pe Grigoraş avea să îl piardă în acel an, dar Dumnezeu avea să-I dea încă 9 copii, au fost 12 de toţi.

Frontul avansa puternic, iar Pintecul era graniţă a Imperiului. Jandarmii au început evacuarea populaţiei în vederea refugierii. Floarea şi-a lăsat cei doi copii mai mari sus, la Piciorul Tablii, unde locuia cu socrii, şi-a luat fetiţa neînţărcată încă şi a dat fuga peste deal, la Bicaz, să-şi anunţe părinţii de plecarea în pribegie. Grigore, soţul ei, era plecat pe front, rămăsese singură, cu socrii şi copiii, ştia că ai ei sunt îngrijoraţi şi a dat fuga să-i liniştească. Era un drum prin munte de patru ore între Pintec şi satul ei de obârşie.

Trebuie să fi fost un drum anevoios şi greoi, îşi schimba copilul la umbra brazilor, alăpta, căra odorul şi, cu siguranţă, un bagaj cu schimburi pentru copil şi merinde, câte mai găsise.

Ajunsă la casa părintească, a dat buzna să-şi îmbrăţişeze mama şi să-şi potolească jăratecul din suflet la pieptul ei. Dar mama şi cei dragi nu mai erau, fuseseră evacuaţi, iar casa fusese ocupată de armata eliberatoare. Floarea povestea că a văzut cum pe lada de zestre a mamei stătea soţia unui soldat rus (aşa şi-a imaginat ea, că ar fi soţia unuia dintre soldaţii din casă), şi că i s-a sfâşiat inima văzând toate lucrurile mamei sub bocancii soldaţilor. În disperarea ce a cuprins-o, a luat faţa de masă ţesută de mama ei, era pusă pe una din mese, a ridicat-o pe femeia de pe ladă şi a scos tot ce a apucat în grabă de acolo. Avea nevoie de pelinci curate pentru copil, înţelesese că nu poate înnopta acolo, ştia că trebuie să străbată iar munţii să ajungă la ceilalţi copii.

Povestea Floarea Timariu că nimeni n-a zis nimic când a năvălit, preţ de un minut sau două, în casa părintească, i-au privit surprinşi tulburarea şi i-au dat pace.

Drumul de întoarcere a mistuit-o atât fizic, cât şi sufleteşte, se întreba dacă avea să-i mai vadă pe ai ei şi cum îi va găsi pe copiii lăsaţi în Pintec. În starea ei, nu a mai ocolit tranşeele pe cărările ştiute şi a fost prinsă de soldaţii Imperiului. A fost somată şi ameninţată să se întoarcă. Dar, unde? Unde avea ea să plece fără ceilalţi prunci? Femeie puternică, cu focul unei mame despărţite de copiii ei, Floarea reuşeşte să se facă înţeleasă, ştia câteva cuvinte în limba soldaţilor, iar aceştia învăţaseră şi ei câteva cuvinte româneşti.

Un soldat i-a luat fetiţa şi a ţinut-o în tranşeu până când mama a trecut undeva mai pe la deal, unde se putea trece fără pericol. Şi-a luat copila şi a fugit spre bordeiul socrului, a văzut din depărtare carul cu boi încărcat de Gheorghe a lui Titu Timariu cu ce putuse lua din casă pentru pribegia ce-i aştepta. Când a ajuns ea, jandarmii îl somau pe socrul ei să plece, acesta se ruga pentru înţelegere, îşi aştepta nora, mama nepoţeilor aflaţi cu el. Au plecat în refugiere şi s-au întors acasă când timpurile s-au mai limpezit.

Din lada de zestre a mamei, Floarea a luat la repezeală ce a apucat, câteva pânze, ţesături şi ia din imagini, o ie simplă, cu pânză ţesută în casă şi cusută de mama Floarei Timariu, o ie cu o mie de lacrimi, o ie amintire a zbuciumului unei femei tinere, mamă, fiică şi soţie, purtând toate durerile şi îngrijorările ei, dar şi grija pentru zestrea părintească. Astăzi, Floarea nu mai este, au rămas în urma ei 10 copii (din 12 născuţi), peste 40 de nepoţi, mulţi strănepoţi şi tot ceea ce a ţesut şi a cusut cu drag o viaţă întreagă.

Consemnare de Cristina Timariu