De ce pierde Armata Rusă (III)

• „Acolo toţi am făcut lucruri după care nu mai ai cum să ajungi în rai…” (soldat rus din Afganistan)

Svetlana Aleksievici, Premiul Nobel pentru Literatură, vorbeşte cu o soră medicală care participase la campania din Afganistan: „Prima operaţie – o rană la artera subclaviculară a unei afgane bătrâne. N-aveam cleme de ajuns. Ţineam cu degetele… Zăcea întinsă cu ochii deschişi, ne-a văzut… şi-a mişcat buzele… Am crezut că vrea să spună ceva. Să ne mulţumească. Dar ea voia să ne scuipe… Pe urmă am aflat… Fusese adusă dintr-un kişlak (sat, cătun) prin care trecuseră trupele noastre speciale… Nu rămăsese nimeni viu, numai ea. Din tot satul”.

Un tânăr puşcaş marin, vag şocat de „rezultatele” armatei din care făcea parte, mărturiseşte: „Primul mort pe care l-am văzut… Un băieţel afgan de vreo şapte ani… Zăcea întins, cu braţele desfăcute, ca în somn. Şi alături, burta întoarsă pe dos a unui cal deja înţepenit…”

„Prinsesem nişte duhi (denumire dată de soldaţii sovietici mujahedinilor afgani, prescurtare din duhman – duşman în limba paştu) şi-i interogam: «Unde-s depozitele militare?». Tăcere. I-am luat pe doi dintre ei în elicopter, cu noi. «Unde-s? Arată!». Nimic. Pe unul l-am aruncat pe stânci…”

A scrie (a povesti) tot adevărul despre sine este, după observaţia lui Puşkin, o imposibilitate fizică,scrie Svetlana. Iată: „La spital, am pus un ursuleţ de pluş pe patul unui băieţel afgan. L-a luat cu dinţii şi aşa s-a jucat cu el, zâmbind – n-avea mâini. «Ruşii voştri l-au schilodit», a explicat mama afgană”.

Iar un combatant din Afganistan, a cărui logică nu fusese încă strivită între ordine de sus şi simţul datoriei, se întreba: „Cum ai noştri luau prizonieri, dar nu mai ajungeau ei la regiment?… Într-un an şi jumătate de război, eu n-am văzut niciun duh viu, numai morţi. Despre colecţia de urechi omeneşti uscate?? Trofee de luptă… cu care se lăudau…”.

Optica rusă este că în război totul este permis, indiferent ce legi internaţionale funcţionează şi în ce secol te afli. Un sergent, membru al forţelor speciale, îşi laudă camarazii, dar rămâne totuşi perplex vizavi de unele „obiceiuri” demne de Evul Mediu: „La noi toţi băieţii erau foarte buni, mulţi de la ţară. Din Siberia. Sunt mai sănătoşi acolo, mai rezistenţi. Unul singur s-a nimerit cu o păsărică… Îi plăcea să spargă cu vergeaua armei timpanele duhilor prizonieri. Sfinte Sisoe!”.

Nu mai vorbim de obiceiul „umanist” al Armatei Ruse ca fiecare cadavru inamic să fie minat, „pentru ca acela care vine să-l îngroape (bătrân, femeie, copil) să-şi găsească şi el moartea alături de cel drag, pe propriul său pământ”.

„Nişte soldaţi se odihneau pe o înălţime. Undeva mai jos mergea un bătrân cu un măgăruş. Iau băieţii aruncătorul de grenade, şi zvârrrrr! N-a mai rămas nimic nici din bătrân, nici din măgar”.

La începutul războiului din Ucraina, lumea europeană care urmărea evenimentele în papuci şi pijămăluţe era stupefiată că ruşii omoară fără motiv oameni obişnuiţi în Ucraina, dar tirul cu civili în cătare a fost distracţia dintotdeauna a soldatului rus. Casa mea părintească de la Idicel se află între două dealuri – în Al Doilea Război Mondial pe cel mai înalt erau ruşii în ofensivă, pe celălalt nemţii, cu tranşee pe trei linii de apărare. Frontul a stat aproape o lună în aceleaşi poziţii – şi singurii care trăgeau în bătrânii şi femeile de prin ogrăzi erau ruşii. O făceau ca distracţie, probabil se plictiseau, deoarece treceau zile întregi – povesteau cei vechi – în care combatanţii nu trăgeau niciun foc înspre adversari. Dar civilii prinşi între fronturi doar în nopţile fără lună puteau merge târâş la grajd să dea hrană şi apă animalelor. Groaza maximă o aduceau însă bandele dezorganizate de ruşi care veneau în spatele frontului, cam la vreo săptămână, cu ochii injectaţi de alcool, puşi pe jafuri şi violuri. Dacă pofta inimii lor era cotletul proaspăt şi te împotriveai să tai pe loc porcul, te făceau sită trăgând tot încărcătorul.

La 20 de ani de la evenimente, nouă, copiilor ni se părea cel mai firesc lucru să găsim lăzi intacte pline cu muniţie, benzi de mitraliere, cartuşe în tuburi strălucitoare de alamă, fragmente metalice de arme automate şi mitraliere prin vechile tranşee din păduri. Cu toată „prelucrarea” din partea părinţilor, profesorilor şi miliţienilor, care ştiau ce „comori” puteau fi găsite prin vechile decunguri (echivalentul german al tranşeului), cum ziceau bătrânii, ajunseserăm la o mare dexteritate în a scoate plumbii din cartuşe şi a face câte un morman de praf de puşcă, căruia îi dădeam foc.

• Briciul şi democraţia populară

Vechiul obicei rus este să-ţi intre nechemaţi în ţară, în curte, în casă, să afirme că te-au eliberat, să-ţi ia tot, să nu mai plece şi să fabrice o mare propagandă care pretinde că eşti foarte bucuros de toate acestea. Între timp, împuşcă ori încarcerează tot ce ai valoare naţională: culturală, ştiinţifică, artistică, intelectuală, îţi vâră pe grumaz modele gen Alexandr Fadeev (preşedinte al Uniunii Scriitorilor Sovietici), care exaltă rolul istoric al partidului şi muncitorimii conduse de Stalin în drumul victorios spre o eră nouă – şi te împuşcă ori te trimit în Siberia dacă nu accepţi toate cele de mai sus. Mii şi mii de simpli civili au fost, după întoarcerea armelor, victime ale Armatei Roşii, deşi noi eram, oficial, aliaţi.

Luăm din documentele vremii un exemplu la întâmplare, pentru a vedea ce-i interesa pe marii eliberatori: căciula şi briciul.

Viorel Bozeşan din Orăştie, gardian public, declara că „în dimineaţa zilei de 16 octombrie 1944, orele 4, m-am sculat pentru a mă pregăti de serviciu. Am auzit în camera proprietarului nişte soldaţi ruşi înjurând, iar unii încercau să deschidă uşa de la camera mea cu forţa. (…) În acel moment am auzit câteva detunături de armă lângă camera mea. Am pus mâna pe arma mea şi, voind să ies afară, câţiva inşi au tăbărât pe mine, mi-au luat arma seria 33556 Lobel. Eu neputând face nimic, cu mare greu am scăpat din mâinile acestor agresori şi am plecat spre Poliţie să raportez cazul. (…) M-am reîntors spre casă şi am constatat că ruşii mi-au devastat camera. Cercetând dulapul care era forţat, am constatat că îmi lipseşte o căciulă, o flanea de lână, o pereche pantaloni uniformă, un ceas Vecher şi un brici. Am mai observat că în maşina cu care s-au dus aveau oi şi o vacă roşie”.

Aceasta era avangarda regimului democraţiei populare din România…

• O mamă nu are dreptul să fie informată despre corpul propriului fiu

Combatanţii ruşi erau ţinuţi în condiţii groaznice, inclusiv cei trimişi la luptă, de parcă Armata Rusă n-ar fi avut niciodată idee despre ce înseamnă aprovizionarea spatelui. Lt. Levurda îi scrie mamei sale: „Dormim cu toţii împreună, într-un cort, pe pământ, într-o mare de păduchi. Ni se dă o mâncare scârboasă. Nu avem haine de schimb. Nu ştim ce ne mai aşteaptă”. Era al doilea război cecen, iar mama sa a aflat, după periculoase investigaţii proprii, că lt. Levurda, grav rănit, fusese abandonat în luptă de „camarazi”, sicriul cu rămăşiţele sale fusese pierdut în birocraţia „statului pe care el încercase să-l servească cu atât de multă loialitate”, iar curajul ei de a afla adevărul a fost răsplătit printr-o hotărâre judecătorească în care se spunea sec că „o mamă nu are dreptul să fie informată despre corpul propriului fiu şi, prin urmare, Ministerul Apărării nu avea nicio obligaţie de a oferi asemenea informaţii”.

N-ar strica o asemenea experienţă rătăciţilor noştri putinofili, extrem de curajoşi şi activi pe Internet, din moment ce au fiii de vârsta celor ce mor, de ambele părţi, pe frontul din Ucraina, bine protejaţi pe la Londra şi Paris! (Va urma)

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii