Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

De ce pierde Armata Rusă (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » (Inter)Național » De ce pierde Armata Rusă (II)
<strong>De ce pierde Armata Rusă (II)</strong>
Submarin nuclear rusesc din baza aflată lângă Petropavlosk-Kamceatski, nordul Siberiei

De ce pierde Armata Rusă (II)

  • Foamea

Comportamentul ruşilor în Ucraina, care a scandalizat lumea, e de fapt o constantă a Armatei Roşii, care o continuă în cruzime pe cea ţaristă, care o continuă pe cea a cnejilor – şi tot aşa până în cele mai vechi timpuri.

Cam tot ce se petrece în armata rusă contemporană se poate afla, pe cazuri concrete, fără drone şi spioni, dintr-o carte publicată în 1989 de Svetlana Aleksievici (premiul Nobel pentru literatură în 2015, distinsă pentru nonficţiune), cu titlul românesc Soldaţii de zinc, în care spulberă miturile sovietice despre „războiul eroic” din Afganistan. Cartea e un colaj de mărturii ale supravieţuitorilor, mamelor şi văduvelor acelui război, care-şi aşteaptă acasă fiii în sicrie sigilate de zinc, fii decretaţi oficial ca ostaşi internaţionalişti care ajută popoare înapoiate să construiască socialismul.

„Tot timpul ne era foame… Eram lihniţi! Împuşcam berbeci sălbatici. Berbecul se considera sălbatic dacă se depărta cinci metri de turmă”, zice un soldat. „Patru luni n-am mâncat decât pilaf de hrişcă: dimineaţa, la prânz şi seara. Haleală atât de nasoală că-ţi vine să verşi. În timp ce în misiune primeşti raţie de drum, ai şi o conservă de carne şi câteodată şi o ciocolată. După bătălie îi mai cauţi prin buzunare pe afganii morţi şi te mai procopseşti cu: un borcan de gem, nişte conserve mai de Doamne-ajută, ceva ţigări cu filtru – frăţioare! – Marlboro, în timp ce noi aveam cea mai nenorocită mahorcă, Ohotnicii”, zice un puşcaş intervievat de Svetlana.

Iar o mamă rămasă fără fiul transmisionist: „Ei acolo îşi furau unul de la altul, desfăceau maşinile pentru piese şi le duceau în prăvăliile afganilor, le vindeau acolo. Şi cumpărau în schimb droguri… ţigări. Mâncare. Fiindcă tot timpul stăteau flămânzi”.

  • „Într-un an şi jumătate, o singură dată mi-a dispărut foamea”

Ce făceau recruţii ruşi, după mărturiile unui cercetaş: „Înainte de jurământ am fost duşi de două ori la poligon, prima dată ne-au dat câte nouă cartuşe, a doua oară am aruncat fiecare câte o grenadă. Într-o zi ne-au aliniat şi ne-au citit ordinul: sunteţi trimişi în Republica Democratică Afganistan pentru îndeplinirea îndatoririi internaţionaliste. (…) Câţiva nici măcar n-au tras până la prima luptă. (…) Tot timpul ne era foame. (…) Într-un an şi jumătate, o singură dată mi-a dispărut foamea, când am fost rănit. Altfel, tot timpul umbli şi te gândeşti: de unde să mai faci rost, să mai şterpeleşti ceva de mâncare? (…) Îi rugam pe părinţi să ne trimită sare de lămâie, ne puneau în scrisori. O dizolvam în apă şi o beam. Era acrişoară, ne ardea stomacurile”.

Foamea n-a fost niciodată o poveste în armata rusă, iar setea rusească după alcool nici atât. Erau (şi încă sunt) realităţi dure.

Când au trecut frontul prin satul meu natal, Idicel-Pădure, „fraţii sovietici” au năvălit peste tot. Căutau disperaţi în pivniţă, în grajd, în cămară, în pod, în şură. În târnaţ (pridvor) erau trei căzi uriaşe cu prune puse pentru ţuică. Abia începuse procesul de transformare în borhot, dar ruşilor nu le păsa: beau lichidul slab alcoolizat direct din cadă, iar unul fusese atât de hulpav că se prăbuşise cu capul în compoziţie, ajunsese cu picioarele în sus – abia a fost salvat de un camarad ce-l trăsese înapoi şi rămăsese cu una din cizme în mâini.

„Ofiţerii beau spirtul, rănile le dezinfectam cu benzină”, zice o soră medicală din Afganistan, iar un instructor sanitar completează: „Mureau pentru trei ruble pe lună… Trei ruble… Mâncau carne cu viermi, peşte cu rugină pe el… Vindeau păturile şi cumpărau haşiş, ceva dulce, mărunţişuri… Acolo dughenele sunt viu colorate şi au atâtea mărfuri atrăgătoare! La noi, în ţară, nu exista aşa ceva, ei nu mai văzuseră. Aşa că vindeau arme, cu care pe urmă erau omorâţi şi cumpărau în schimb ciocolată, prăjituri”.

Pentru a face rost de bani pentru mâncare, soldaţii vindeau tot afganilor, inclusiv arme, gloanţe. Dar, zice un grenadier, „gloanţele se vindeau fierte… Glonţul, dacă e fiert, nu mai ţâşneşte, îl scuipi doar pe gura puştii, nu poţi să omori cu el. Puneau nişte căldări sau nişte cazane, aruncau în ele gloanţele şi le fierbeau timp de două ore. Şi gata! Seara le scoteau la vânzare”.

  • Maiorul cerşetor

Anna Politkovskaia îl înregistrează pe maiorul Rinat, din regimentul special de cercetare al Ministerului Apărării: „Ştiu să omor un duşman astfel încât să nu scoată niciun sunet. Pot să urc un munte repede şi în linişte şi să-i elimin pe cei care l-au ocupat. Sunt un excelent căţărător şi alpinist. Pot citi muntele după urmele de pe ramuri şi tufişuri şi pot spune cine se află acolo şi unde se ascunde. (…) În schimb nu sunt capabil să obţin un apartament. Nu sunt capabil să obţin nimic de la viaţa în civilie”.

Rinat a trebuit să se lase la vatră pentru că s-a îmbolnăvit în armată, avea o valiză de ordine şi medalii, iar acum era pe punctul de a-şi pierde camera mică, amărâtă şi friguroasă din „văgăuna mizeră din barăcile ofiţerilor” în care stătea cu fiul său, pentru că se certase cu comandantul adjunct Petrov. Rinat fusese propus pentru titlul de Erou al Rusiei pentru că găsise în 24 de ore piloţii unui avion militar prăbuşit în munţii Ceceniei, după ce mai multe echipe conduse de superiorii săi eşuaseră. Spunându-i lui Petrov că ştie ce fel de erou a fost în Cecenia, „ascuns tot timpul în sediul statului major”, acesta, furios, l-a ameninţat că „o să fac în aşa fel încât să te văd cerşind. O să te scot în rezervă fără drept de locuinţă. O să ajungi în stradă cu băiatul tău cu tot”.

„Ofiţerii din comandamente – scrie Politkovskaia – înaintează în grad cu o viteză mai mare decât a unui proiectil. Se aranjează foarte bine, primesc toate apartamentele şi casele de vacanţă”, iar ofiţerilor combatanţi „le pun piedici cu orice ocazie: depun mărturii false împotriva lor, ajung la superiorii lor, spun tot felul de poveşti, complotează”.

„Ofiţerii superiori nu râvnesc decât la medalii şi se îngrijesc de cariera lor. Iar soldaţii nu vor decât să supravieţuiască”, afirmă Alexandre Grinberg, analist la Institutul pentru Securitate şi Strategie din Ierusalim.

Jefuirea soldaţilor în termen de banii şi mâncarea trimise de rude şi părinţi intra în normalitate, iar în războiul din Cecenia soldaţii ruşi erau jefuiţi inclusiv de solda primită oficial. De multe ori, ofiţerii cu grade mari se comportau aşijderea cu cei tineri, locotenenţii şi sublocotenenţii.

Cam aşa stau lucrurile în structurile armatei ruse. Te poţi aştepta, aşadar, la victorii ample, bine coordonate?

„Dar statul? Lui nu-i pasă. Sub Putin, a încetat efectiv să se intereseze de ofiţerii care s-au întors din războaie”, conchide autoarea împuşcată în liftul blocului unde locuia.

  • Ucişi în bătaie de proprii ofiţeri

Familia tânărului V. Putinţev era foarte mândră că fiul lor avea să-şi petreacă armata în unităţile de elită ale forţelor de rachete strategice. Dar ofiţerii din acea unitate din Siberia „erau scăpaţi de mult de sub control. Locotenenţii îi jefuiau pe soldaţi de tot ce aveau” – şi primul lor gest a fost să-i confişte uniforma (soldatul rus, ca şi cel român din armata comunistă, nu avea alte haine decât uniforma militară) pe care Putinţev urma să şi-o răscumpere cu bani de-acasă. Ştiind cât de săraci sunt ai săi, Putinţev „s-a revoltat împotriva ofiţerilor şi a fost trimis la arest pentru nesupunere”.

După o convorbire halucinantă cu comandantul unităţii, în care acesta pretindea că n-a avut nimic cu soldatul deoarece el „ştie cum să bată oamenii în aşa fel încât să nu rămână nici o urmă”, mama lui Putinţev soseşte la unitate „unde şi-a găsit fiul în pragul morţii. Avea răni de gloanţe în pelvis, vezica urinară, uretră şi artera femurală”. Era al patrulea soldat care murise în acea unitate ucis de ofiţeri.

Anna Politkovskaia a documentat că în 2002, într-un singur an, 500 de oameni au fost ucişi în bătaie în armata rusă, fără ca vreun ofiţer să fi fost condamnat. „Ofiţerii se situează efectiv deasupra legii. Practic vorbind, ei nu sunt judecaţi niciodată, indiferent de fărădelegile pe care le comit”.

Armata rusă, scrie Politkovskaia, „este un loc în care a omorî pe cineva în bătaie constituie metoda de bază a instrucţiei. Întâmplător, acesta este şi felul în care Putin descria cum va proceda cu duşmanii Rusiei, atunci când a urcat pentru prima dată pe tronul de la Kremlin”. (Va urma)

Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.