Cronica volumului Pietrele care nu tac de Ionel SIMOTA
Cel mai recent volum de versuri Pietrele care nu tac (Sfântu Gheorghe, Editura Eurocarpatica, 2024) al sensibilului, rafinatului şi intimistului poet Ionel Simota ne transpune într-un fascinant registru meditativ-nostalgic, profund religios, creştin, cu unele accente apocaliptice, cu un alter ego care veghează somnul fiinţei umane, visând la consemnaţiunea ritualică a pulsiunilor distructive (războaie, revoluţii etc.) ale omului aflat „sub vremi”. Multe poezii din acest volum complex se înscriu fericit în cadrul purităţii emblematice a sufletului cvasi-adolescentin, tânăr, observabil la prima vedere în imagini diafane, cu păsări, îngeri şi cruci, transmise cu o subtilitate non-emfatică. De asemenea, poezia din Pietrele care nu tac indică o deschidere eco-iană înspre sacru, îndumnezeire şi spre comprehensiunea mesajului poetizant cu ineluctabile unităţi de emitere, de articulaţie sau prozodice deosebite. Tonalitatea poemelor simotiene este una melancolico-nostalgică sau elegiacă, scoţând în evidenţă fragilitatea pascaliană a omului, o umbră chamissoiană şi subţire, încapsulată în cotidianul abject şi oripilant, de unde simplele bucurii omeneşti, trăirile lui plenare au fost expediate în surghiun. Poemul care dă titlul volumului, Pietrele care nu tac, reprezintă un fel de mărturisire ori profesiune de credinţă a lui Ionel Simota, poetul intuind şi citind gândurile oamenilor, mărturisirile ori confesiunile lor abisale şi ascultând nevoile şi mai ales durerile şi suferinţele lor cotidiene, şi nu numai, pentru el poezia fiind un miracol epustuflant care trebuie neapărat revelat în viziunea sa christică: „Port şi acum semne,/Purtaţi şi acum sângele meu/Pentru care ne-am certat adesea./Am adormit pe voi, v-am ascultat,/Şi urme adânci mi-aţi lăsat în conştiinţă,/Şi m-aţi durut/Într-o perfectă pietrificare”.
Chiar în prima parte a noului volum simotian bântuie nefantomatic un sentiment sau o idee/viziune de apocalipsă, inclusiv o apocalipsă a iubirii, de posibilă dispariţie a acesteia. Revelaţiile apocaliptice sunt de obicei mediate prin mijloace precum vise şi viziuni (lumea antică nu făcea distincţie între acestea), îngerii şi călătoriile cereşti1, ele ivindu-se în cartea lui Ionel Simota, acestea servind la conectarea a două seturi de axe, axa „spaţială” care are pe Dumnezeu şi tărâmul ceresc deasupra şi lumea umană dedesubt şi axa „temporală” a prezentului şi viitorului2. Revelaţia demonstrează astfel că Dumnezeu stăpâneşte lumea vizibilă şi că zilele prezente conduc inevitabil şi inexorabil la un timp de sfârşit (de lume) în care dreptatea divină va fi făcută şi domnia lui Dumnezeu va deveni vizibilă3. Imaginile mitice cu rădăcinile lor în texte din Biblia ebraică şi bogate în semnificaţie simbolică sunt o caracteristică semnificativă a genului4. Alte caracteristici includ transcendentalismul, mitologia, studiile cosmologice şi istorice pesimiste, dualismul (inclusiv o doctrină a două epoci şi împărţirea timpului în perioade), numerologia, pretenţii de extaz şi inspiraţie dar şi ezoterism5. De altfel, una dintre primele poezii din Pietrele care nu tac se numeşte „Aproape Apocalipsă”, în care poetul constată amar că există o adâncă şi firească numire, între ură şi între o sfârşită iubire: „Nu mai cântă cuci/În albe despletiri de nuci,/În tresăriri de prea bătrâne cruci?? Nu se mai întâlnesc/Fecioarele ce se iubesc, (,,,)/Şi între sfârşită iubire./Pe sub picioarele tăiate/De calea ferată/Năpădeşte iarbă înrourată./Mai strigă uneori un copil/După câte o mamă uitată”. Această cvasi-apocalipsă vine după o perioadă, un timp în care oamenii au fost fericiţi, ca nişte cântece de păsări, ei trăind ca în sânul lui Dumnezeu sau Abraham, dar, la un moment dat, s-a ivit pe nesimţite „boala perfidă a unor călăi”, chiar şi eul poetic având clipe de fericire până dincolo de lumina care scâncea ca un copil. În această viziune poematico-apocaliptică ionelsimotiană s-a insinuat şi până la urmă a erupt vezuvian un „blestemat război” (care poate fi atât războiul ruso-ucrainean, cât şi orice război, în general, din istoria umanităţii), care ne-a schimbat aerul în granit şi în urma căruia păsările (motivul acestei clase de vertebrate ovipare devenită o frumoasă obsesie a autorului) nu mai zboară, ele fiind refuzate până şi de aeroporturi, berzele nu mai livrează ori transportă copii vii, între noi se prăbuşesc obuze şi peste o vreme, indefinită, însăşi poezia, arta, în general, nu va mai avea niciun fel de muză: „Nu mai zboară păsări,/Berzele nu mai aduc copii,/Între mine şi tine cad obuze,/Despre iubire nici nu mai ştii,/Cinic sărutul e ucis pe buze (…). Între mine şi tine blestemat război,/Nimic nu va putea/Peste ani să ne întoarcă în noi./Peste ani poemele/Nu vor mai avea muze”.
Un pilastru liric important este reprezentat de motivul poetic, religios şi filosofic al îngerului, frumoasa carte a lui Ionel Simota fiind şi o mică predoslovie în angelologie. Prin poruncile sale, Dumnezeu împarte lumea şi organizează părţile Sale; nici îngerii, nici oamenii nu sunt însă, părţi, fiind „fiinţe personale”, după teologul Vladimir Losski, persoanele fiind mai complete, mai bogate decât „duhurile îngereşti”. La fel, Sfântul Grigore Palama susţine că omul este, după „chipul lui Dumnezeu”, mai mult decât îngerii, pentru că sufletul său unit cu trupul deţine o energie dătătoare de viaţă prin care se însufleţeşte şi stăpâneşte trupul, putere de care îngerii, duhuri fără trup sunt lipsiţi, deşi sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplităţii firii lor duhovniceşti. Totuşi, un „înger biblic” este, prin derivare şi funcţie, un mesager al lui Dumnezeu, care-l cunoaşte faţă în faţă dintr-o categorie mai înaltă decât omul şi este adevărat că e o creatură, în esenţa sa originală fiind un spirit sfânt şi necorupt, şi aşa îl vede şi Ionel Simota în volumul său poematic. În poemul „Îngerii mi-au zis”, eul liric primeşte de la îngerii mesageri o veste îngrozitoare: moartea mamei, reducându-l pe alter ego-ul autorului la tăcerea ca o amforă: „Îngerii mi-au zis:/Mama ta a murit/Şi tu taci ca o amforă/Găsită pe ţărm de bătrâni marinari (…), Îngerii mi-au zis:/Mama ta a murit/Şi tu nu ai lacrimi pentru a plăti/Trecerea dinspre durere către extaz”.
Păsările joacă roluri proeminente şi diverse în religie şi mitologie, dar şi în cartea lui Ionel Simota, poetul fiind obsedat de păsări, ca şi într-un volum precedent de-ale sale, Sentimente cu păsări. Mirări. Se ştie că în religie, păsările pot servi fie ca „mesageri, fie ca preoţi şi conducători pentru o zeitate”, porumbeii, de exemplu, sunt un simbol religios în iudaism şi creştinism: figura biblică a lui Iona simbolizează „sentimentul de frică, precum şi pasivitate, tristeţe şi frumuseţe asociate în mod tradiţional cu porumbeii”, mai mult, conform Noului Testament, Duhul Sfânt a apărut intempestiv-miraculos sub forma unui porumbel în timpul botezului lui Iisus Hristos. Păsările au fost protagoniste în mitologii precum cea egipteană (Benu), cea grecească (Pasărea Phoenix) şi chineză (Fenghuang). Dacă în Grecia antică, Atena, zeiţa înţelepciunii şi zeitatea patronală a oraşului Atena, avea ca simbol o bufniţă, în cartea lui Simota sunt invocate aceste „fiinţe ciudate”, cum zice poetul, păsările, în general, dar şi berzele ori pescăruşii, de pildă: „Marea nu iartă,/Lumea nu iartă,/Marea e mai puternică atunci când te vrea./Un pescăruş undeva încă ţipa…” (poemul „Fata din port”). Şi alte poeme din noua carte a lui Simota sunt legate de păsări, astfel, în poeziile „Nici nu ştii” şi „Nu mă cert”, poetul condamnă faptul că i-au fost omorâte păsările, prima dată din vise şi că oamenii ucid păsări: „Mai întâi, din vise,/Mi-au ucis păsările,/Pe nişte şine de tren/Peste care nu treceau doar marfare./Mai întâi pe tine/Te-am smuls din a ta încarnare/Şi din oftatul propriului stern”, (în primul poem) şi: „Nu mă mai cert cu oamenii,/Oamenii ucid păsări,/Le strigă strigătul./Nu am nevoie de ei, Îmi sunt suficienţi fluturii…”, (în al doilea poem menţionat).
Totodată, poetul oscilează între refugiu, nu cultural, ci religios şi poezia ca spovedanie, vremea fiind a lui Dumnezeu, eul liric sau alter ego-ul său împăcându-se cu propriul sine, cu înlăuntrul lui, dar şi cu lumea, căindu-se dostoievskian, ambele convergând înspre sensul mântuirii, al redempţiunii lui sau al omului, în general. Iată exemplul din puternic-semnificativul poem „Spovedire”: „Îmi sfârtec noaptea visele rele,/Îmi ucid păcatul/Ca pe propriul copil,/Îmi lovesc bocancii inima/(…)/Îl smulg pe cel în care eu locuiesc,/Sub povara păcatului meu/Umerii îmi trosnesc,/Îmi bat sufletul în cuie, îl răstignesc./Şi mă căiesc Doamne, mă căiesc…”.
Pietrele care nu tac este şi o carte mitologico-filosofică despre suflet şi lumină, acestea având mai multe conotaţii, sensuri, valori semantice, deşi conceptele şi viziunile despre suflet şi lumină privesc mai mult filosofia şi religia decât mitologia. Primul şi, poate, cel mai important simbol creştin, prezent în lucrarea lui Simota este Sfânta Cruce, care nu-l semnifică, simbolizează doar pe Iisus Hristos şi răstignirea sa martiriană ci, ca şi alte simboluri, pe lângă rolul sfinţitor „prin har şi patima Sa mântuitoare, produce în sufletele noastre un moment de tip anamnetic”, dacă ar fi să ne luăm după Platon. De câte ori ne vom uita şi vom citi (despre) Cruce, în impresionantele poezii ale lui Ionel Simota, de câte ori ne vom face Sfânta Cruce, ne „anamnetizăm” de căderea în păcat a „pre sau protopărinţilor” noştri, de păcatele tuturor oamenilor, de păcatele noastre, la urma urmei. Ba chiar, Simota se pune, se situează mai presus de Cruce, dorind să-i vindece, lecuiască pe cei orbi, de pildă, în final alegând voluntar să se dăruiască Sfintei Cruci întru mântuirea cea veşnică: „Sufletul meu e pentru tămăduirea orbirii,/Pentru vindecarea celor ce pot să vadă/Mai presus de cruce/Şi pentru cei ce se roagă./(…) Lumina din sânge îmi este/Despre răstignire,/Sacră şi repetabilă Vestire (…)/De pe crucificarea voastră/Şi mântuirii mă va reda (…)./Astăzi crucii mă dăruiesc/Şi întru murirea păcatului zămislesc”.
Aşadar, lumina, care este un alt motiv literar şi filosofico-religios al cărţii poematice simotiene, purcede de la Dumnezeu şi este răspândită de El, fiind, totodată, lumina cea neapropiată în care locuieşte Dumnezeu, cum subliniază şi Sfântul Pavel (Noul Testament, I Tim. 16, 12): „qui… lucem inhabitat inaccessibilem: quem nullus hominum vidit, sec nec videre potest”. Este slava în care apărea Dumnezeu drepţilor din Vechiul Testament, spune acelaşi Losski, este „Lumina eternă care pătrunde natura umană a lui Hristos”, şi care la Schimbarea la Faţă a dovedit Apostolilor dumnezeirea Sa… „strălucirea Lui este ca lumina (s.m.) soarelui, din Mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Aşadar, în poezia lui Simota există lumină şi iluminare; crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu presupunând ideea unei „participări la fiinţa dumnezeiască”, ideea unei comuniuni cu Dumnezeu, de fapt, volumul simotian este, dincolo de zbaterile păsărilor din sinele lui, unul de lumină şi iluminare!
Concluzionând, Ionel Simota, odată având în el lumina, doreşte, totuşi, să-şi depăşească solitudinea şi uneori sentimentul de revoltă, nostalgia şi melancolia, şi să se arunce, învălească, cuprindă de/în lumina tuturor oamenilor, poetul doreşte să coboare în lume şi să răspândească lumina, gândirea şi creaţia sa lumii, oamenilor obişnuiţi, dar, generos fiind, să capteze şi el lumina oferită de umanitate. Mai rezultă că lumina străluceşte deja în întuneric, în noapte şi în zi, în inimile şi în minţile noastre, această lumină curată ne iluminează astfel. În profundul volum Pietrele care nu tac, însă, crucea şi lumina reprezintă, în opinia mea, şi simboluri ale înălţării poetului, artistului tot mai sus, către rai, Paradis, ceruri, altfel spus, autenticul şi valorosul poet Ionel Simota, în smerenia sa, îşi poartă Crucea sa, suferă alături de umanitate, se substituie neblasfemiant unui Iisus atotsuferind şi îndurerat, dar doreşte să iasă la lumină, la Soare sau să ajungă în Rai.
Iulian CĂTĂLUI
[1]Hindy Najman, „The Inheritance of Prophecy in Apocalypse”, in Collins, John Joseph (ed.),The Oxford Handbook of Apocalyptic Literature, Oxford University Press, 2014, p. 37.
2Hindy Najman, op. cit., p. 37.
3Ibidem, p. 37.
4Bennie Reynolds, Between Symbolism and Realism: The Use of Symbolic and Non-Symbolic Language in Ancient Jewish Apocalypses 333-63 B.C.E, Vandenhoeck & Ruprecht, 2011, pp. 45-46.
5Scott M. Lewis, op. cit., p. 12.
