Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (39) „Atunci când a venit Conferinţa de la Paris (…) tovii au început să lăcrimeze şi să spună că sunt buni comunişti, dar în cadrul statului maghiar” | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (39)
„Atunci când a venit Conferinţa de la Paris (…) tovii au început să lăcrimeze şi să spună că sunt buni comunişti, dar în cadrul statului maghiar”
<h5><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (39)</i></h5> „Atunci când a venit Conferinţa de la Paris (…) tovii au început să lăcrimeze şi să spună că sunt buni comunişti, dar în cadrul statului maghiar”

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (39)
„Atunci când a venit Conferinţa de la Paris (…) tovii au început să lăcrimeze şi să spună că sunt buni comunişti, dar în cadrul statului maghiar”

  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

– De la un moment al istoriei încoace, viaţa din Transilvania de Nord-Est şi din Transilvania în general a început să depindă de deciziile comuniştilor. Cum vedeau ei problema Ardealului?

– În legătură cu Transilvania de Nord-Est, manifestările unora sau altora din liderii PCR oglindeau existenţa a două grupuri: „comuniştii naţionali” şi „comuniştii internaţionalişti”. Ungaria miza pe grupul din urmă, având-o în frunte pe Ana Pauker, format în cea mai mare parte din evrei şi maghiari, dar şi din români precum Teohari Georgescu. Celălalt grup era cunoscut îndeobşte prin Lucreţiu Pătrăşcanu. Cele două orientări şi-au arătat public existenţa în iunie 1946, când trebuia rezolvată problema devastării de către comuniştii maghiari a Căminului Studenţesc „Avram Iancu” din Cluj şi manifestaţiile de protest ale studenţilor români care au urmat. Pe 28/29 mai aproximativ 1.000 de muncitori de la Dermata, înarmaţi cu arme de foc şi răngi de fier au devastat căminul, cum făcuseră şi în martie 1944. Între studenţi – conduşi printre alţii de viitorul mitropolit Valeriu Anania – şi ungurii comunişti erau rivalităţi mai vechi, inclusiv de la Ziua Unirii din 24 ianuarie, când s-a cerut arborarea şi a steagului României pe lângă cel al URSS pe sediul PCR Cluj, dominat de maghiari, iar din clădire s-a răspuns cu focuri de armă, înregistrându-se mai mulţi răniţi. Autorităţile conduse de unguri au refuzat să-i cerceteze pe atacatori, au urmat mari manifestaţii studenţeşti, apoi greva generală la Universitate. Au fost arestaţi în schimb fruntaşii studenţilor, 1.000 dintre aceştia fiind exmatriculaţi. Drept urmare, studenţii plecaţi din Cluj făceau o vie propagandă împotriva Guvernului Groza şi a şovinismului maghiar. Pe 4 iunie soseşte la faţa locului ministrul de Interne, Teohari Georgescu, care-i condamnă pe studenţii români, nu pe agresorii unguri. Nu-l interesa cine-i agresor şi cine-i victimă, trebuiau să câştige comuniştii, mai ales că se apropia campania electorală. Ca atare, ministrul dă o interpretare politică evenimentelor, nu una naţională, cum era în realitate: de vină erau partidele istorice PNŢ şi PNL. Dar Teohari Georgescu nu rezolvă nimic, greva a continuat.

– Comuniştii din Capitală n-au de ales şi trimit la Cluj un om respectat în Ardeal pentru atitudinea lui patriotică.

– Lucreţiu Pătrăşcanu ţine la Cluj trei cuvântări: una pentru notabilităţi, una pentru profesori, alta, cu participare lărgită, pentru studenţi, context în care a rostit şi celebra frază „mai întâi sunt român şi apoi comunist”. Pătrăşcanu critică aspru poziţia Guvernului Ungariei de neacceptare a hotărârii de la Paris: „Asistăm la o nouă ediţie a revizionismului, a unui nou revizionism (…) această nouă ediţie se leagă de tendinţele bine cunoscute ale revizionismului atât de agitat în Ungaria de ieri. Se cer de la România mii de kilometri pătraţi, se cere trasarea graniţelor în apropiere de Cluj, se cere României un statut de autonomie pentru Secuime, cu alte cuvinte din nou sfârtecarea hotarelor de Vest ale Ţării şi – de ce să nu o spunem? – un amestec direct în treburile noastre interne”. Vorbitorul menţiona că populaţia maghiară din România are un regim de drept „aşa cum nici o naţionalitate nu a cunoscut într-un stat de structură asemănătoare celei a noastre”, constatând că retrocedarea bunurilor românilor, de care aceştia fuseseră deposedaţi în timpul ocupaţiei horthyste, era un act de elementară dreptate. „Hotărârea de la Paris n-a făcut decât să constate şi să consfinţească încă o dată acest adevăr, care pentru noi este elementar: Transilvania a aparţinut şi aparţine Statului român, în întregime (…) Transilvania, încadrată în Statul român, definitiv încadrată, aceasta este o realitate pe care trebuie să o accepte toată lumea”.

– Nu după mult timp a venit însă retorsiunea internaţionaliştilor.

– În „Scânteia” nu s-a permis publicarea integrală a discursului, ba chiar şi cei care selecţionaseră fragmentele au fost admonestaţi. Pătrăşcanu mai fusese cenzurat în organul de presă al partidului, de către Grigore Preoteasa, care-i interzisese publicarea unui discurs de la Arad, tot pentru „abateri naţionaliste”, care erau privite de Moscova ca o deviere foarte gravă. În schimb ecoul discursului a fost foarte mare în întreaga Transilvanie, o notă a IGJ menţionând că „Dl ministru Lucreţiu Pătrăşcanu se bucură de o mare simpatie, aducându-i-se elogii şi spunându-se că, deşi este comunist, totuşi este un bun român. Nu aceleaşi aprecieri s-au făcut la adresa d-lui prim-ministru dr. Petru Groza”.

– Petru Groza era simpatizat de maghiari, ţinea discursuri în limba lor prin Ardeal. De altfel ştiu personal că Groza Péter (aşa i se zicea) era vorbit de bine prin secuime şi în anii ’70-’80.

– Deşi era fiu de preot şi participase la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi a lucrat în Partidul Naţional Român alături de fruntaşi transilvani precum Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, ca prim-ministru Petru Groza era un executant docil al deciziilor luate de comunişti şi al ordinelor venite de la Moscova. Şeful comuniştilor români, Gheorghiu-Dej, a lămurit „punctul de vedere principial” al PCR privind problema naţională, unde, deşi constata existenţa unor „agitaţii şovine şi revizioniste în Transilvania”, alimentate de „reacţiunea dinlăuntrul şi din afara graniţelor”, care reuşise să influenţeze pe unii membri de partid, „un fir ajungând până sus”. „Mă refer – spunea Dej într-o şedinţă specială a Biroului Politic cu activul central de partid – la devierile săvârşite de tov. Lucreţiu Pătrăşcanu în discursul său ţinut la Cluj”, unde acesta a lovit mai mult în revizioniştii unguri decât în şoviniştii români, motiv pentru care partidele istorice au salutat cu bucurie declaraţia. „Ce e mai grav, e faptul că prin felul cum a prezentat lucrurile în declaraţiile sale făcute la Cluj, el dă credit moral şi politic regimurilor reacţionare din trecut”.

– Politicul mai presus decât adevărul, ca întotdeauna de altfel…

– A urmat o avalanşă de critici, venite din toate direcţiile – maghiari, evrei, români. Majoritatea menţionau agitaţia produsă în interiorul Partidului Comunist de discursul lui Pătrăşcanu, mai ales în Transilvania de Nord-Est, unde marea majoritate a muncitorilor erau unguri şi, ca urmare, ei formau şi majoritatea membrilor de partid. De exemplu, la Oradea, PCR avea 150 de cadre, din care numai 20 români, la Baia Mare, din 50 de oameni, doar trei erau români. În adunările de partid discuţiile se purtau doar în maghiară şi românii nu înţelegeau nimic. Cele mai multe documente ale organizaţiilor comuniste din regiune erau scrise în maghiară. Un comunist român, Vasile Vaida menţiona predominanţa absolută a ungurilor între comuniştii din Transilvania de Nord şi le descrie reacţia: „Atunci când a venit Conferinţa de la Paris (…) tovii au început să lăcrimeze şi să spună că sunt buni comunişti, dar în cadrul statului maghiar”. La şedinţa amintită mai sus, Iosif Chişinevschi menţiona „frământarea adâncă în rândul populaţiei maghiare în urma discursului, Vasile Luca (Luká László) îl trimitea „să recitească pe Lenin în problema naţională”, Ana Pauker să adâncească „învăţămintele tov. Stalin”, Gheorghiu-Dej îi indica să pregătească mai multe articole şi declaraţii pentru a corecta, în ochii opiniei publice, greşelile făcute la Cluj.

– Nici o speranţă deci din partea comuniştilor de a corecta marile nedreptăţi istorice făcute românilor, cu atât mai puţin a celor din perioada horhystă.

– Absolut nici una. Mai mult, guvernul a început, cu o grabă febrilă, să satisfacă o parte din cele 57 de doleanţe ale ungurilor ridicate la Congresul Uniunii Populare Maghiare de la Odorhei (27 iunie 1946), congres ţinut într-o atmosferă foarte tensionată, în care simpatizanţii comunişti au reuşit cu ajutorul şi presiunea PCR să-şi impună conducerea dorită, dar era evident că pentru a obţine voturile maghiarilor, PCR trebuia să satisfacă cererile cuprinse în Rezoluţia finală. Aşa se explică şi excesiva luare de poziţie împotriva discursului „naţionalist” de la Cluj al lui Pătrăşcanu. În orice caz, Petru Groza într-o consfătuire interministerială din iulie 1946 lega ideatic „menţinerea şi consolidarea” apartenenţei Transilvaniei la România de rezolvarea cererilor maghiare – deschizând astfel un portal al revendicărilor care nu s-a închis nici în ziua de astăzi. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.